Eram în curte sub un lemn tocmai creșteau din mine niște flori
tocmai cânta o pasăre în mine tocmai o ascultam cum cântă
plutea o adiere de crengi dinspre pădure mă învelea ca o evaporare
tocmai rosteam numele Beznei când am văzut ceva sălbatic credeam că e copac și mă gândeam să merg la magazie să iau un joagăr ca să-l tai cu el credeam că e copac
nu mai vedeam rosteam numele Beznei apoi am spus "noi oamenii ne îngropăm frumos cu multă grijă"
acestea toate mi se întâmplau demult pe când îmi trimitea și mere Dorina Conduratu
(eram bolnav avea grijă de mine)
și am văzut plutind pe cer sălbăticiunea poate era cel care omorâse cu toporul o bătrână ca să-i fure șalul și flanela veche
în Beznă se părea a fi salcâm uscat și hrana lui era căldura animală
sulful fixat pe corpul fix
pe drumul drept unde acela și aceea se iubeau unindu-și aripile lor de jad și de rubine
printre bubuituri de tunete și printre fulgere căzute cu nemiluita
și printre astre ridicate din ocean care se sting pe cer
acolo unde purtătorul de Egidă era hrănit cu lapte de la capră și îmbrăcat cu pardesiu impermeabil
(el care în trezirea lui târzie n-a fost văzut de nimeni niciodată)

se auzeau curgând cu mare zgomot burlanele din toată lumea
în piepturile noastre creșteau flori și tunetele bubuiau
deasupra creștetului meu încununat
câteva falii de pământ se prăbușiseră pământul se cutremura
acela și aceea se iubeau mâncau flori de salcâm luna își revărsa lumina în părul lor de miere
sălbăticiunea se mai încălzea pe lângă trupurile lor
"e vremea să hrănim copilul" spunea și la lucirea lunii copilul lor de piatră se făcea de aur pur

ploaia stătuse norii se zvântau
noi practicam tăcerea lumii