Am stat în lunca asta mult prea multă vreme,
Cu muzica domoală a sângeriei ape
Lovind în amorțeala căzută peste pleoape
Cu-n dans hipnotic. Mult prea multe teme

Mi-a dat amurgul gândului, ce s-a retras în vis
Și fiecare clipă ce o regăsesc in mine
A mai trăit-o altul, știu prea bine,
Iar eu nu fac acum decât un biss.

Mă tot împart în sâmburi, până la atom
Și în alte stranii particule din vid,
De mii de constelații sunt avid,
Dar mă repet, repet, în orice om.

Și iar mă risipesc ca și polenul
În lunca asta, amăgit de rouă,
Crezând că poate-s o poveste nouă,
Da-s mai ușor acum ca hidrogenul.

Și printre brusturi, volburi și sulfină
Mă văd plutind pe-o dâra de lumină.