Începuse deja să fie zarvă mare în țară.
De foame oamenii începuseră să moară.
Osmalâii erau din ce în ce mai hrăpăreți.
La tot pasul vedeai doar negustori și precupeți.
Peste a noastră săracă țară, bir peste bir puneau.
Oamenii toate acestea nu mai suportau.
Și mai erau unii care din când în când se răzvrăteau.
Cu toate acestea, de frică, majoritatea în ei ura țineau.
Se auzea că turcii vor să trimită în țară alt domnitor.
Al turcilor de încredere slujitor și pentru țară alt asupritor.
Să strunească odată acest framântat și plin de luptători popor.
Cu toate acestea ei nu știau că vremurile aveau ca să se schimbe.
Și acest domnitor va fi în coasta turcilor precum un ghimpe.
Acest nou domnitor pe numele său mic Vlad.
Să-i fie pe veci numele știut și lăudat.
Rămas în istoria lumii ca un binecunoscut vampir.
Dar pentru noi românii a fost un apărator ce ne-a scăpat de bir.
A intrat în amintirea tuturor popoarelor din cele patru zări.
Iar cât timp el a domnit, la turci nu s-a mai dat nici bir, nici dări.

Sultanul aflând aceste lucruri a strâns oaste de îndată.
Strigând în gura mare că vrea să îndrepte această nesăbuită faptă.
Și vrea să-i vadă capul pe cea dintâi a tronului său treapta.
Otomanii vedeau deja mormântul acestui domnitor săpat.
Și pe Vlad adus înaintea sultanului legat, pentru a fi decapitat.
Atunci când oaste de nu puteai să numeri, la Dunăre s-a adunat.
Oamenii din calea lor, agoniseala de o viață și casele și-au lepădat.
Pentru că deja știau că totul prin foc și sabie va fi trecut de turci neapărat.
Dar totul avea să ia altă turnură, precum ei nici în vise n-au sperat.
Osmalâii aveau să plece învinși, cu coada între picioare și capul plecat.
Cei prinși de Vlad în viață aveau să aibă o altă cruntă soartă.
Să fie trași pe rând, într-o binemeritată țeapă.
Sau cei scăpați cu viață, aveau să se înece în a Dunări bătrână apă.
Chiar și cei mai teferi, scăpați ca printr-o minune din crâncena luptă,
aveau până la urmă și ei ca mulți alții pe acest pământ să moară.
Vedeai din când în când văzduhul brăzdat de câte o cioară.
Care se ducea pe câmpul de luptă a nu știu câta oară.
Pe capete mureau turcii, otrăviți, înfometați sau însetați.
Din păcate o mai spun o dată, mai crudă a fost soarta cu cei scăpați.
Câmpurile au fost arse, pârjolite, iar grâu nu mai vedeai un fir.
Dar toți se simțeau bine, liberi și fericiți că au scăpat țara de bir.
Născuți parcă a doua oară și unși din nou cu sfântul mir.
Iar picior de turc în țară, cu forța de mai intra.
O țeapă pregatită pe a lui masură de îndată îl aștepta.
Pentru cruzimea cu care își pedepsea mai tot timpul adversarii,
boierii corupți, hoții de tot felul și până chiar și cămătarii,
a fost numit de toți dușmanii Þepeș Vodă.
Din când în când, câte un om în cinstea lui i-a închinat un cântec sau o odă.
Astfel mulți de frica țepei s-au ferit de a-i mai fi dușmani.
Cruzimea sa transmițându-se din vorbă în vorbă peste ani și ani.
Și vai și amar de cei ce fură a săracilor agoniseală și bruma lor de bani.
Deoarece veșnic Þepeș Vodă va veghea peste sărmani.