Mai singură decât singurătatea
Atunci când dispar stelele,
Mai clară decât o pată de impecabil
Pe imperfecțiune…

Serbările toate nu ajung atunci când
Vrem să dezlegăm iubirea de legile
Pleonastice, forțate, trase și înghesuite
În litere și silabe, în carne și oase…

Nu știu cât voi mai ține doliu după cuvintele-aruncate-n vânt,
Nu știu cât mă va mai suferi inima atunci când le suspin cu dor
Știu doar că este tot iubire.
Pentru greutatea unor vise,
Pentru durerea lor… Tot iubire…

Acum, tacită și confuză,
Mai extremă decât sinele meu
Înconjur timpul și întreb “de ce”-uri hidoase
Isterice, cu sau fără diacritice.
Pleonastic, forțat, tras și-nghesuit

Din cauza acestui doliu
Nu mai aruncați cuvinte-n vânt,
Nu le mai stâlciți în reguli doar de voi știute:
Pleonastice, forțate, trase și înghesuite…

Pentru că uneori nu există atât de mult noroc
Încât s-avem patul lui Procust
Pe care să ne putem tortura licențele vieții
Cu toate cuvintele din lume