Cinele la care ne-am oprit, ogoarele
ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele.
Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri...
Noi am scris cu nevroză pe ziduri
și-am colindat neurastenia, să bem
igrasie din ploaie, rachiu din poem
otrava murdară, țipătul spân...

...De douăzeci de ani scobim într-un plămân
pentru tinerețe, pentru păcat -
ne-njunghie frumusețea în care n-am intrat.

Cu mâinile ciungi, tatuate
ne ducem în cârcă pustele depărtărilor toate -
carnea înțepată, - zăpezile, anii
ne-au spart inimile, ne-au omorât bolovanii.
- Lângă marginea vorbei, la cină,
semănăm soare, culegem vermină
la fundul purității, fără gramatică
disprețuim cumințenia reumatică
a inșilor bolnavi de centrimetri pătrați.
Avem umbletul simplu, dar pași tulburați,
ne gâtuie măsura, ne pune cătușă
geografia unor molii cu belciugul la ușă.
Noi suntem nebunii care vor muri
pe marginea dintre noapte și zi
fără îmbrăcăminte, fără adăpost
lângă toate înțelepciunile veacului prost.
Peste o sută de ani veți veni înapoi
să întrebați de inscripții, să vorbiți despre noi
scârbe ale lumii cu gravitate de gong,
trântite comod în chaise-long.

Lăsăm perdelele, îndurăm frigul; pentru brumă -
nici înțelegerea voastră, nici bucuria postumă
nu ne mai trebuie. Ci, numai, frumos,
s-auzim cum umblă grâul pe jos,
cum îngerii ne cheamă - în mână
când ținem trecutul ( fântână)
din care bem cu mainile-amandoua
apa rugăciunii mai tare, mai nouă.