Mă arde nisipul-timp,
Pe care îl strâng în pumni
Și de care mă agăț
Ca de ultima informație concretă,
Din misticul Deșert al Linșitii,
Prin care ma perind de voie, de nevoie,
Și in care bate vântul sărăciei în duh
Și arde soarele unui vid fertil,
Născător de lumi dintr-un nimic,
Inefabil,
Cu Duhul lui Dumnezeu
Plutind deasupra apelor,
Unui timp-nisip ancestral,
Care mă răstigneste vertical,
ÃŽn propriul eu.