Lacrimile reci cutremură pământul,
stau și privesc,
cum le mătură vântul . . .
Suspinele mă copleșesc,
Gândurile mă învăluiesc.
Și abia acum încerc să dovedesc
Că totul are gust omenesc.
Luna fuge , privirea – mi fură
Sufletu – mi alungă spre reci speranțe
Cerul plânge , plânge nebun , plânge lacrimi de – o seară
Plânge povestea Lunii ,
plâng și eu , în zadar . . .
sufletul parcă – mi este demolat ,
incendiul sentimental e nevinovat,
gândul arde în flăcările speranței
și mă face să tac , să țip de nebunie.
O lacrimă dezastruoasă conturează seara,
îmbălsămează pământul.
Dintr – o dată , un țipăt isteric.
E vântul , nu – i place la întuneric . . .
Atunci ascult și tac . . .
cum totul a secat.