Îmi simt sufletul pierdut
și plin de atât păcat.
Am chiar de multe ori senzația,
că încet, … încet, parcă e tras spre infern,
spre întuneric sau spre iad.
De aceea îmi este greu să mai discern.
Sincer nu știu dacă este ceva real,
de moment sau ceva ce va dura etern.
Săracul meu suflet, probabil pe veci va fi damnat,
să nu aibă liniște și nici măcar pace.
Acum, parcă e amorțit și în letargie zace.
Și lumea în care se zbate,
zici că este mută, ... tace.
Nici o adiere, … tace.
Nici un zgomot, … tace.
Nici un cuvânt, … tace.
Mă simt de multe ori pe marginea unei prăpăstii,
de unde alunec ca și într-un abis.
Și cad, alunec,
mă rostogolesc,
mă prăvălesc,
mă prăbușesc
și apoi iarăși cad.
Din nou, parcă într-un hău sau o prăpastie
eu și al meu suflet pică, ... cad.
Iar totul parcă e real și nu e un vis.
Ca atunci când mă voi trezi
în sinea mea să-mi zic:
“Ce bine.
A fost doar un coșmar și un vis.”
Iar mai apoi în gura mare, mă scol și strig:
"Nu mai suport chinul acesta …
Chinul acesta al meu …
Acest chin lăutric.
Ce mă apasă și nu-mi dă pace.
Și inima-mi înțeapă
de parcă aș fi înghițit un pumn de ace.
Și nici ura care zace de atâta timp în mine.
Ura aceasta. Ce sentiment urât?! O, Doamne!
Sentiment de ură ce mă face să mă simt atât de slab.
Un om slab, ce în lumea asta,
în fața unora ca tine,
va fi ca o ființă neînsemnată.
Pot spune chiar insignifiantă.
O ființă în plus, ce pe suflet va fi marcată.
O, asta nu ! O, nu !
Nu vreau aceasta să se întâmple !
Niciodată! Nici măcar o singură dată.
Niciodată! Niciodată!!! "