Tată, marea n-a fost niciodată mai frumoasă.
Mă gâdila sub talpă valul ca un copil jucăuș
scâncea sub mine scoica strivită sub picior
Am nisip între degete, îl port drept leac
pentru singurătate.

Probabil așa cum pescărușii alb-gri ciupeau apa
însângerată, flămânzi de amintiri așa te-am căutat în zare
până când apusul s-a înecat în mare a uitare. Eu stăteam în briza înserării cu părul despletit
așa cum ți-ar fi plăcut să mă vezi, să mă pictezi.

N-am mai făurit castelul de nisip pe care l-ar fi luat
a doua zi apa sau ar fi rămas ruine strivit de indiferență.
Oamenii aceștia nu văd arta prin mâini de copil
așa cum o făceai tu, mă trezeam într-un final
singură pe țărmul pe care ar fi trebuit să calce suflete,
față-n față cu frumusețea nisipului de aur,
scăldat de raze pale și lumină acvatică.

Să fi văzut monotonia zilelor, baie-plajă,
un pic de scăldat în mare, joacă de copii
colaci multicolori, forme geometrice
găleți și lopeți în miniatură, forfota
ici-colo un scâncet de copil abia ivit în lume
undeva în larg două corpuri amorfe
pierdute într-o ultimă îmbrățișare...
O mamă își purta în brațe bebelușul
înaintând în larg, am avut senzația unui botez creștin,
inițierea în viață urmată de un plânset strident
a neputință.

Dintre toate lucrurile ți-ar fi plăcut apusul,
era ca la sfârșitul lumii, printre pet-uri abandonate
urme de cerceaf pe plajă și chiștoace înecate în nisip.
Foșnea doar marea însingurării, se contopeau creațiile,
a fost ca o lecție de pictură, dată de maestrul suprem.
Lipseau cuvintele, atât, dar poate nu a fost nevoie.

Uneori emoțiile se ascund într-o găoace de nisip,
pe un țărm de mare, după o privire,
deasupra unui zbor de pescăruși.