În orașul violet
Au coborât acum...
Nu se mai aude nici un urlet...
Doi îngeri au înviat din scrum,
Au aripi de plumb,
Și privirea lor acum
Este un infern de gheață.

Din doi îngeri
Unul pleacă,
A plecat spre alte zări,
Apropiindu-se de lumea cealaltă,
Cel ce a rămas răsuflă greu pe nări,
Nădejde nu mai are că va ajumge acasă
Să plece și el spre acele zări,
În lumea lui de altă dată.

Singur, ignorat și părăsit,
Lumina începe să se îndepărteze,
Tot mai trist, se simte oropsit,
Oare ce o să urmeze?
Acest gând îl face neliniștit,
Oare cât o să dureze?
Cu timpul, durerea îl va face smintit
Pe acest înger căzut de pe raze.

Lumea e pustie,
Suflete de plumb,
Zâmbetele închise în cutie
Noaptea după amurg.

Pe nimeni nu zărește
Îngerul părăsit,
Dar el tot dorește,
Chiar dacă e smintit,
Acum să fie iubit,
De Cel de Sus să fie reprimit.

**

Negre zile,
Negre nopți,
Văd persoane umile,
Dar mulți sunt hoți,
Sunt vii în mănăstire,
Dar în privire sunt morți.

Privirea mea de înger,
Luminată și curată,
Aș vrea să o am iară...sincer,
Ca în lumea mea de altădată...
Dar eu nu văd nici un semn
Și sufăr la infinit,
Nu vreau să devin de lemn,
Simt că sunt părăsit.
Privirea mea luminoasă
A dispărut acolo în amurg
Iar acum privirea mea este de plumb.

Sunt trist,
Caut o oglindă,
Sper să nu par a Anticrist,
Îmi este așa de frică.

Sunt om?
Sunt o ființă?
Nu mai mănânc din acel Sfânt Pom?
Am suflet, trup, chip, voință?!
Sunt părăsit,
Sunt trist,
Aripile mi-s grele,
Ochii îmi sunt de un negru închis,
Forțele cele rele
M-au învins.

Acum un sentiment mă-ncearcă,
O durere, o străfulgerare-n piept,
Simt că se sfârșește, mă simt ca o nălucă,
Privesc în față drept,
Simt că devin o stâncă,
Încerc să mă îndrept
Spre lumina ce nu a dispărut încă,
Dar pașii îmi sunt grei,
Lumina începe să se stingă,
Mă simt sfâșiat de lei,
Pașii grei la lumină nu vor să ajungă.

Lumina a dispărut,
Mă îndrept spre oglindă,
Mă pipăi și mă uit,
Am rămas de stâncă,
Sunt un Chip de Lut.

Sunt agitat,
Sunt singur
Domnul m-a uitat,
În acest peisaj impur.

Mă plimb,
Dar nimeni nu mă vede,
Mă simt de plumb,
Așa aș putea crede,
Pleoapele-mi sunt grele,
Pașii îmi sunt grei,
Grele sunt veștmintele,
Totul este greu.

Merg pe străzi
Și caut cu privirea
Lumina unei raze,
Ce m-ar readuce în lumea mea,
Lumea de dincolo de soare,
Unde nu sunt lucruri amare,
Fenomene îngrozitoare.

Fără să vreau acum mă-ndrept
Spre un loc pe care îl detest
Este sumbru și lipsit de viață,
Dar se pare că pașii nu vor să se oprească.

Vreau să mă opresc
Să fug,
Dar nu pot să mă clintesc,
Și acum în amurg
Am fost cuprins de întuneric,
Într-un cavou de plumb,

PE SEARÃ ÎN AMURG.