Pumnalul meu lucește-n podoaba-i aurită,
Tăiș fidel și veșnic treaz;
Oțelul lui păstrează, misterios călită,
Tăria orientului viteaz.

Slujind fără simbrie unui voinic în munte,
Prin câte locuri n-a ajuns!
A pus pe multe piepturi dușmane urme crunte
Și multe paloșe-a străpuns.

Își însoțea stăpânul la luptă cât de grea;
Jignit, din teacă se grăbea să iasă.
Pe-atunci, o încrustare de preț i se părea
Nevrednică și rușinoasă.

Un dârz cazac îl smulse stăpânului răpus
La Terek, într-o bătălie.
Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,
La un armean, în prăvălie.

Zdrobită-i vechea teacă. Și el, odinioară
A fost tovarășul unui erou,
Neglorios și pașnic atârnă-acum de-o sfoară
Sclipind în aur, ca un bibelou.

Nu se gândește nimeni să-l mângâie, să-l șteargă,
Și nici un credincios smerit
Nu-i mai citește slova săpată când se roagă
În zori, întors spre răsărit.

În veacul nostru lânced acum și tu la fel,
Poete, ți-ai uitat menirea:
Ai dat în schimb pe aur puterea ta de-oțel
Care uimea pe vremuri omenirea.

Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale
Putea la luptă pe ostași să-i mâie;
Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mese, și la rugă de tămâie.

Și versul tău în lume, duh sfânt peste toți vecii,
Își răspândea înalta lui solie
Cum clopotul, pe vremuri, suna în turnul Vecii
Și la restriște și la bucurie.

Dar simplul, mândru-ți cântec ne pare sterp și van;
Nouă ne place fastul și spoiala.
Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman
Ca să-și acopere zbârceala.

Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?
Vei scoate tu vreodată la lumină
Din teaca lui de aur pumnalu-acoperit
De jalnica disprețului rugină?