Toată viața am fost victima unor nedreptăți. Aș fi putut să le evit ori să le neutralizez. Din masochism le-am suportat, după cum am suportat calomnii fără a încerca să ripostez, doar din plăcerea secretă de a fi victimă.

Lăsați slobodă gura lumii. Până la urmă adevărul va ieși la iveală. Mai bine orice decât înjosirea. Nedreptatea e necesară spiritului: îl întărește, îl purifică.
În materie de luciditate, o victimă este întotdeauna mai presus de persecutorii săi. A fi victimă înseamnă a înțelege.

Sunt douăzeci, ce zic, treizeci de ani de când sunt calomniat, de când fac figură de blestemat. Gustul tare al nedreptății. Într-un sens, nu mi-ar plăcea ca ceilalți să fi fost echitabili cu mine. E mult mai fecund să fii respins și chiar uitat, decât acceptat. Nu țin să fiu bine văzut de semenii mei.

La începutul căsătoriei sale, Tolstoi scria: "Am în permanență impresia că am furat o fericire nemeritată, nelegitimă și care nu-mi era destinată."
... Eu am avut toată viața, pentru orice lucru bun ce mi se întâmpla, sentimentul că nu-mi era destinat.

Sentimentul meu dominant e că sunt victima unei mari nedreptăți - dar care anume, mi-ar fi greu să spun. E blestemat cel care se crede blestemat.

Dacă te asaltează gândurile negre, nu e din cauza lecturilor. Am predispoziția de a-mi converti necazurile în nenorociri, iar nenorocirile în dezastre.

Sarcina dușmanilor noștri e să ne inventeze un trecut. Și izbutesc lesne, având în vedere că ceilalți abia așteaptă să-i creadă.

M-am hotărât să scriu un eseu despre calomnie. Voi încerca să descriu figura calomniatorului. Fiecare cu monstrul pe care îl merită. Individul care te pândește zi și noapte, umbra care te urmărește și căreia îi simți prezența odioasă, malefică, ființa otrăvită, sinistră, care veghează și împotriva căreia nu poți nimic. E la fel de puternic ca demonul, e demonul - căci este omniprezent, indiscret, curios, băgăreț, și atât de aproape de tine. Iubirea cea mai pasionată nu apropie două ființe mai mult decât o face calomnia: calomniatul și calomniatorul sunt frați siamezi, constituie o unitate "transcendentă", sunt sudați unul de altul pentru vecie. Nimic nu-i va putea despărți. Unul face răul, celălalt îl îndură. Iar dacă îl îndură, e pentru că s-a obișnuit să-l îndure, pentru că nu se mai poate lipsi de el, ba chiar îl dorește. El știe că dorințele îi vor fi împlinite cu asupra de măsură, că va fi ghiftuit, că nu va fi uitat, că e veșnic prezent în mintea ponegritorului.

Se poate spune împotriva ta orice. Toată lumea va crede. Calomniatorul e mai mult decât un dușman, căci dușmanul atacă din față. Calomniatorul, pe la spate: te urmează, te urmărește, lovește din umbră, e un mișel, o iudă, nu se măsoară cu tine cum ar face-o un dușman, te sapă fără să riște, te ucide fără să aibă demnitatea unui asasin.
E un soi de blestem josnic, de jeg predestinat, de vampir abject care se leagă de numele și de sângele tău, și le devoră pe amândouă.

Viața este extraordinară, în sensul în care actul sexual este extraordinar: în timp ce, iar nu după. De îndată ce te așezi în afara vieții și o privești din afară, totul se năruie, totul pare amăgire, ca după isprava sexuală.
Orice plăcere este extraordinară și ireală și tot așa stau lucrurile cu orice act al vieții.

Mă aflu într-o poziție echivocă față de toată lumea, de vreme ce nu sunt de partea nimănui și am trădat pe rând diversele credințe pe care le-am putut apăra.

Sunt infinit mai aproape de muzică și de poezie decât de înțelepciune sau de religie. Căci la mine absolutul ține de starea sufletească. El cere continuitate, adică tocmai ce-mi lipsește. Prea des mă copleșește urâtul ca să pot face efortul necesar celui mai mic progres lăuntric. Nu pot fi decât cel care sunt. Ca Dumnezeu...

Numesc dialog esențial dialogul pe care l-ai putea avea cu tine însuți drept singur interlocutor.

Să concepi un orgoliu cosmic, să te crezi egalul lui Dumnezeu sau chiar superior lui - asta da. Dar să rivalizezi cu oamenii, să fii ceva în ochii lor, nu, nici vorbă. De aceea îl apreciez pe misticul oricât de "simplu", care-și restrânge relațiile la acelea cu Dumnezeu.

Rivalitatea dintre sfinți, invidia care există între ei, te face să crezi că într-adevăr la perduta gente e, fără excepție, perduta. Până și Buddha era detestat de înțelepții din vremea lui. La toate nivelurile, aceeași mizerie. Și te mai miri că cutare scârța-scârța pe hârtie îl detestă pe cutare din colegii lui. Nu există leac pentru această boală. Istoria lui Cain și Abel rezumă toată istoria, ba chiar o face superfluă. Intuițiile originare sunt aproape totdeauna definitive. Ar trebui să le rumegăm întruna și să nu ne îndepărtăm de ele decât din gust pentru paradox.

Nu cred să existe plăcere mai deplină decât să calci în picioare ceea ce ai adorat.

Să faci, e greu; să distrugi, e ușor. Fără această ușurință răul n-ar exista. Și nici moartea.

Când scrii o carte, o scrii pentru toată lumea, mai puțin pentru prietenii tăi. Pentru ei e un dar otrăvit de care se bucură cu o grimasă.

Drama mea: sunt un violent pornit pe calea înțelepciunii, un violent care se emasculează, care-și reprimă toate pornirile. Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în față, să răcnesc, să-mi târăsc victimele pe jos, să le calc în picioare, să urlu, să mă zvârcolesc. Mi-am impus exercițiul înțelepciunii, ca să-mi reprim furia, iar furia mea se răzbună de câte ori poate. Cine n-a cunoscut furii teribile nu știe nimic despre sinucidere, care e un fenomen de turbare.

"Tot ce se perfecționează din cauza progresului piere din aceeași cauză"(Pascal)
Epictet și Montaigne sunt prolicși, în special primul.
Pascal își trage forța din concizie. Avea geniul formulei.

Părăsirea, abandonul etc. - dacă aceste stări nu ar juca un rol atât de important în mistică, nu aș fi fost atras de ea niciodată. Dacă o iubesc, e pentru că în ea îmi regăsesc rănile.

Beckett, apropo de Demiurg, îmi scrie: "Printre ruinele tale mă simt la adăpost".

Primit o altă scrisoare de la Ion Alexandru, foarte frumoasă, în care îmi spune că Demiurgul l-a întristat adânc. Aproape că se simte rănit în sentimentele lui de creștin. Ce pot să-i răspund? Nu pare să poată concepe existența ,totuși reală și legitimă, a blestematului. Îmi vorbește de Tatăl cu o fervoare care mă depășește. Am sentimentul că sunt Ivan în fața lui Alioșa. Cine e în greșeală, el sau eu? El crede că adevărul e de partea lui, când de partea lui nu e decât speranța. Adevărul e un lucru mai cumplit decât își închipuie el și e posibil - lucru ce l-ar uimi grozav - ca eu să fiu mai aproape de adevăr decât el. Și credinciosul și necredinciosul suferă de aceeași formă de orgoliu, doar conținutul e altul. Amândoi cred că dețin adevărul; altfel n-ar putea să trăiască. Însă cuvântul acesta, adevăr, n-ar trebui folosit.
A recurge la el înseamnă trufie și chiar nerușinare.

Puțin câte puțin, ne obișnuim cu nedreptățile cărora le cădem victimă, sfârșim chiar prin a le iubi.
Ele fac parte din decorul și din structura existenței noastre, se confundă cu ea.

Dacă vreun om s-a devorat pe el însuși, acela sunt eu.

Câți imbecili și nebuni am putut să admir!
Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleșește rușinea.
Atâtea entuziasme care mă descalifică.

Azi-dimineață, la piață, mi-am amintit preceptul budist potrivit căruia tot ce mâncăm e sortit putrezirii. Cred chiar că textul e mai clar și spune că orice aliment nu-i decât putregai.

Budismul nu e pesimist. Budismul e seninătatea ce urmează unei lichidări generale... Beatitudinea non-posesiunii.

Sunt anumite sieste din care ies ca dintr-o tragedie.

Pe perete, am citit o inscripție scrisă cu litere mari:
"Urâtul, rodul amarei nepăsări" - Baudelaire, providența învinșilor.

Un om ca Cezar pare să fi fost străin de orice sentiment religios profund. De aceea se credea coborâtor din zei sau în stare să se ridice la rangul lor...

"Toată opera lui Baudelaire într-un singur volum". Dacă Baudelaire ar fi prevăzut o asemenea oroare, sila pe care o simțea pentru lumea modernă ar fi degenerat în furie convulsivă.

Nevoie fizică de dezonoare. Mi-ar fi plăcut să fiu fecior de călău.

La piață, am rumegat "cugetarea" de alaltăieri, anume că trăim ca să ne batem joc de univers, că poate existența nu are alt sens. Să pui la îndoială totul, pe tine însuți și lumea și să-ți bați joc de tine și de lume. Apoi să-ți bați joc de bătaia de joc și așa mai departe.

Cei care au prea multe talente nu au în realitate nici unul și orice fac e mediocru.

Mă deznaționalizez din ce în ce mai mult. Cum am putut să mă închin atâta originilor mele? Nu aparțin lumii!
Cum aș putea aparține unei patrii?

Sinuciderea: să murim înainte de a muri.

Nașterea fiind o catastrofă, suntem cu toții supraviețuitorii ei.

Trebuie să curajul să nu te sprijini pe nici o religie și pe nici o filozofie.

Nimic nu este mai umilitor decât să te știi apreciat, să te gândești că meritele îți sunt recunoscute. Nu spun că trebuie să cauți nedreptatea, dar când apare trebuie s-o accepți și, la nevoie, s-o aștepți. Cel mai rău este să fii un blestemat încununat cu lauri.

Să concepi gândirea ca un venin autodistructiv, ca produsul unei vipere ce se atacă singură.

Relațiile cele mai complicate, mai cumplite, mai ambigue pe care le avem nu sunt cele cu superiorii sau cu dușmanii, ci cu prietenii noștri. Fiecare dintre ei este un inamic virtual.
Prin urmare, ne putem aștepta orice de la el și trebuie să fim cu ochii în patru. Cu un dușman, în schimb, știm la ce să ne așteptăm. În relațiile noastre cu el, ce-a fost mai rău a rămas în urmă. Iar încurajator este că într-o zi ne-ar putea deveni prieten. Această speranță ne e de cel mai mare ajutor atâta timp cât nu se realizează. Căci o dată realizată, cădem iarăși în incertitudine și perplexitate.

Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri.

Amestec de înțelept și de estet, un blestemat elegant.

Golit de nenumărate ceasuri de flecăreală. Sunt devorat de Conversație.

Insomniacul este vrând-nevrând un teoretician al sinuciderii.

Nu cunosc nimic mai trist decât o carieră care începe. De unde groaza mea față de căsătorii, față de începuturile de tot felul. În fața fiecărui caz, nu mă gândesc decât la decepția ce va încununa atâtea speranțe și iluzii.

Religios în mine e doar dezgustul de lume. Dar până și acest dezgust este impur. Așa se explică relațiile mele intermitente și nereușite cu absolutul.

Despre utilitatea dușmanului. Doar cel ce face gol în jurul nostru ne ajută.
Le sunt recunoscător celor care au făcut să fiu mai singur, care, fără voia lor(dar ce contează) au contribuit la întărirea mea spirituală.

Apropiații noștri sunt cel mai puțin dispuși să ne recunoască meritele. Sfinții au fost întotdeauna contestați de prieteni și de vecini. Să nu uităm că cel mai înverșunat dușman al lui Buddha a fost vărul său și abia după aceea diavolul. Nu prețuim ceva decât în ochii celor ce ne ignoră antecedentele.

I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia înțelepciunii pentru cei care nu sunt înțelepți. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrângere mai gravă decât succesul, acceptarea, consimțământul, aplauzele, de la oricine ar veni, chiar și de la singuratici. Nu știu mai mare umilire decât aceea de a fi recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal.(De aceea nu mă iert când simt o cât de mică amărăciune din cauza tăcerii din jurul activității mele - imperceptibile, trebuie să recunosc.)

Niciodată nu mă îndoiesc mai mult de mine însumi ca atunci când primesc scrisori cu elogii frenetice.

"Viața e o permanentă abatere ce nu ne permite nici măcar să devenim conștienți de sensul de la care ea se abate."
(Franz Kafka)

Cenzorii cei mai nemiloși sunt suspecți. Mă gândesc la x care se pretează la orice, care abia așteaptă să vândă o conștiință pe care n-o are... , și care totuși îi este cumpărată - ei bine, dacă stai să-l asculți, el e un sfânt care nu face nici un fel de compromis, în timp ce ceilalți sunt niște ticăloși mai mult sau mai puțin, desigur, căci în incriminările lui catadicsește să introducă oarece nuanțe.

Trăim din parfumul unui vas gol.

Am încercat adineaori să-mi închipui imaginea pe care și-o fac ceilalți despre mine, ce sunt pentru ei: cu neputință să izbutesc. M-am gândit, de pildă la x: ei bine, știu cine este, cum îl văd ceilalți, știu totul despre el, mai puțin cum se vede el însuși.
Sentimentul meu obișnuit e că nu exist. Când merg undeva, știu cine este fiecare și cum e văzut de ceilalți; singurul necunoscut, pentru mine, sunt eu. Să te iubești pe tine însuți e un lucru absurd, incredibil, smintit: să-l iubești pe unul despre care nu știi nimic.

Să fii singur într-o pădure și să auzi frunzele căzând în jurul tău.

Doar trei persoane au însoțit pe ultimul drum rămășițele pământești ale lui Leibniz.

Toamna e mult mai ELOCVENTÃ decât un cimitir. Toamna într-un cimitir e aproape un pleonasm. Totul e sortit să CADÃ. Este chiar sensul profund al timpului.

Samuel Beckett. Premiul Nobel. Ce umilință pentru un om atât de orgolios! Tristețea de a fi înțeles!
Beckett sau anti-Zarathustra.
Viziunea post-umanității(cum se spune post-creștinism)
Beckett sau apoteoza subomului.

A te manifesta e poate un păcat.

Dacă e musai să vorbim de "mister", nașterea e un mister, unul mult mai adânc decât moartea.

În ce privește moartea, oscilez mereu între "mister" și "nimic", între piramide și morgă.

Neîndoielnic, Nietzsche e cel mai mare stilist german.
Într-o țară în care filozofii scriau foarte prost, trebuia, prin reacție, să se nască un geniu al Verbului, cum nu are nici măcar un popor îndrăgostit de limbaj, ca poporul francez. Căci în Franța nu există un echivalent al lui Nietzsche - în planul expresiei, vreau să spun al intensității expresiei.

"Orice artist vine pe lume ca să spună un singur lucru, un lucru mic de tot, atât trebuie să găsească el, grupând tot restul în jurul lui." (Paul Claudel).

Iarta-mă, Doamne, căci sunt român!

Te naști înțelept - sau devii după ce-ai iubit și apoi ai trădat pe rând toate cauzele.

Nu mă simt cu adevărat eu însumi decât în acele stări de dincolo de disperare.

Boala te face să pierzi contactul cu mulțimea. Boala merge la esență, la Unul. Nu poți crede că un bolnav nu se gândește la Dumnezeu, la ceea ce rămâne când totul a dispărut.

La mine, orice dorință naște o contra-dorință: în orice caz dorința contrară. Astfel încât, orice-aș face, contează doar ceea ce n-am făcut.

Azi-dimineața, în pat, am meditat la motivele pentru care Weininger m-a pasionat atât în tinerețe. Îmi plăcea, evident, că ura femeia. Dar și mai mult mă seducea faptul că, evreu fiind, își detesta neamul, la fel cum mie, român, îmi era groază că sunt român. Refuzul originilor, neputința de a te resemna să fii ceea ce ești, drama de a te visa altul, le cunoșteam pe toate; mi se părea, însă, că Weininger a mers cel mai departe în acea voință, acea căutare a autonimicirii, că reprezintă un caz-limită, cazul.

Două lucruri care au contat enorm în viața mea: muzica și mistica(deci extazul) - și care se îndepărtează...
Între 20 și 25 de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă... Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism și de anxietate.
Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice - singura explicație că mai sunt în viață. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliție, de mult mi-aș fi ieșit din minți.

"Viața mea e șovăiala în fața nașterii."(F. Kafka).
E ceea ce am simțit întotdeauna.

Un individ ca și un popor nu-și dă măsura decât când e învins.(Mă gândesc la evrei).
Un ins, de îndată ce a reușit, nu mai prezintă nici un interes. Ceea ce putea fascina la germani în timpul ultimelor două mari războaie, era cvazicertitudinea că se îndreaptă spre dezastru. Nici vorbă aici de fascinația eșecului pentru sine, ci de acel lucru capital care, în eșec, se dovedește a fi esența, adevărul unei ființe. Atunci e cu adevărat ea însăși, iar nu în iluzia și arognța reușitei. Iată de ce un erou nu este cu adevărat erou decât în prăbușire, care e pedeapsa lui glorioasă. Altfel spus, adevărul se află în suferință, sau mai curând suferința este adevărul.

Vidul e dimensiunea metafizică a tăcerii
(sau: vidul este nuanța extremă a tăcerii)

Dacă expresia "Totul și nimic" se potrivește la ceva, aceea este sexualitatea, să zicem orgasmul.

Vorbim de reușită, de reușită. Fiecare clipă care trece e un eșec. Cred că esența timpului este eșecul, de aceea timpul e atât de tulburător și de asemeni captivant.
Nu știm ce formă va avea acest eșec, nu-i cunoaștem chipul. Iar această neștiință face farmecul vieții.

Ce sunt? - Un gânditor al umilinței. (N-ar trebui să spun: ce sunt, ci mai degrabă: ce-aș vrea să fiu. Dar poate chiar asta sunt.)

Mi-am investit toate entuziasmele în cauze ce nu puteau sfârși decât dezastruos. Am instinctul cauzelor pierdute.

Regretul este automat o stare poetică.

Doar drama individuală este universală. Dacă sufăr cu adevărat, sufăr cu mult mai mult decât un individ, depășesc sfera eului meu, regăsesc ființa celorlalți. De aceea singurul mod de a rămâne în adevăr e să ne ocupăm de ceea ce ne privește - și atât.

Urâtul la toate nivelurile, de la tangou la Apocalipsă. Asta e atmosfera vieții mele de fiecare zi.

Sila de a fi om, dezgustul, repulsia fizică și morală pe care o inspiră omul n-au fost nicicând împinse atât de departe. Cunoșteam bine textul francez: în englezește e și mai dur. Întors după 5 ani de absență și îmbrățișându-și nevasta, Gulliver leșină de scârbă. Venea din țara cailor și nu suporta duhoarea animalului uman. Omul pute, e un monstru puturos, iată concluzia lui Swift. Nu-i de mirare că a detestat sexualitatea și că a murit virgin. Nici un ascet, în nici un moment al istoriei, n-a mers atât de departe ca el. Cele mai importante acte ale vieții devin impracticabile din cauza unui simț al mirosului prea fin. Sfințenia însăși nu e poate decât spaima, decât panica în fața anumitor mirosuri.

Nu sunt în drept să mă plâng de compatrioții mei și de întrebările lor indiscrete, căci au și ele avantajele lor: te provoacă, te irită, te pun în mișcare, te... Au același efect ca anumite procedee brutale folosite în zen pentru a provoca așa-numitul SATORI.
Chiar și o tâmpenie, de ce n-ar putea declanșa iluminarea? Face cât un pumn în plină figură.

Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îți revine, aceeași întrebare: Ce caut eu aici?

Nu am trăit în adevăr, în esențial, decât atunci când reacționam ca și cum nu exista nimic în afară de mine și de Tot, nu îndrăznesc să spun Dumnezeu.

Cu Bach, viața ar fi suportabilă chiar și într-un canal.

Trăiesc în oroare nu prin opțiune, ci din fatalitate.
Oroarea e sarea vieții, oroarea e chin, iar eu am suferit atâta în viața mea că nu mai pot trăi fără să sufăr.

În acest moment sufăr. Această senzație nu are sens decât pentru mine: ea coincide cu viața mea - acum în orice caz. Acest eveniment, crucial pentru mine, este inexistent și aproape inimaginabil pentru restul ființelor. Mai puțin pentru Dumnezeu, dacă acest cuvânt ar fi mai mult decât un cuvânt. Se vede aici rolul religiei și ceea ce în ea este de neînlocuit, unic.

Cea mai mare întâlnire din viața mea: Bach. După el, Dostoievski; apoi scepticii greci, apoi Buddha... pe urmă, dar ce mai contează ce vine pe urmă...

Trebuie să suporți o infamie, la fel cum suporți o infirmitate. Tot ce ni se întâmplă e suferunță, binele ca și răul. Mai ales binele.

Fără plictis n-aș fi avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, nu aș ști cine sunt.
Plictisul e întâlnirea cu sine - prin perceperea nulității sinelui.

În orice teamă există un fond de lașitate. Până la urmă, nimic nu poate sfârși cu bine; ar trebui s-o știm și totodată să avem curajul să nu ne gândim la asta.

Pentru anxios, nu există nici o diferență calitativă între succes și eșec. Reacția lui e până la urmă aceeași față de amândouă. Amândouă îl deranjează deopotrivă.

Tot ce merge rău, merge de la sine.