La un colț de stradă stă abătut
Un chip amăgindu-și destinul,
Cu lacrimi în ochi, cu gândul pierdut
Prin locuri în care nu trece seninul.
Obrajii-i de frig au altă culoare,
Răsfrântă-ntr-un suflet
Ce veșnic îl doare.

E doar un copil rănit în privire
De cei care-l fac să plângă prea des,
Lăsându-l mai singur cuprins de uimire
Minune săracă, cu munți fără șes.
Așteaptă să treacă un ins oarecare
Să-i mângâie visul
Ce veșnic îl doare.

Dar rar călătorii prin frigul de-afară
Mai trec să privească copilul orfan,
De mâine va ninge o altă povară
Și-n stradă doar vântul aleargă în van.
În palma micuță venind din ninsoare
Lucește o clipă
Ce veșnic îl doare.

E noaptea prea albă și-n toate săracă,
La rându-i cerșește din trupul plăpând
O lacrimă caldă și-un suflet să-i facă
Potecă spre îngeri ce-așteaptă oftând.
La marginea străzii, obraji sub ninsoare
Spre toți trecătorii
Zâmbesc cu mirare.