Aș fi dorit să nu ne întâlnim,
drumurile noastre să fi fost paralele,
nestingheriți în urmă să privim
sau să plutim pierduți în vis spre stele.
Nu mai sunt uși prin care vreau să intru
fără să las o lacrimă tribut
și sufletul mi-e gol pe dinăuntru
de când tăcerile în mine au crescut.

Am țărmul nestatornic sub picior,
marea cuprinsă de furtuni, oftează,
deasupra mea un pescăruș, în zbor,
anunță pleoapelor că se-nserează.
Și iar te pierd, iubirea mea de-o vară,
prin toamna care vine ca un plug,
când trec cocorii zărilor să-mi ceară
același suflet trist și ars pe rug.

Aș fi dorit să nu mă strigi la tine,
să nu mă-mbolnăvesc de nostalgii,
te-ai rătăcit cu visele prin mine
și nu mai pleci de teamă, că revii.
E prea târziu acum să-ți cer iertare
că te-am primit cu sufletul deschis
și ți-am făcut spre lacrimă cărare
ca unui râu de stele în abis.