spui deseori că ți-este dor de mine
dar ai început să crești pe fundul oceanului
și te-ai ascunde de mine chiar printre stele
dar acolo te-ai întâlni chiar cu sufletul meu
rătăcit demult pe acolo când te căuta orbit
de poveștile tale șoptite

nu am să uit niciodată că-mi spuneai
că mi-ai făcut privirea o cafea
și sorbi din ea în fiecare dimineață
glasul l-ai topit într-un ursuleț de pluș
cu care adormi în fiecare seară la piept
doar sărutul stă închis ca-ntr-o cutie a Pandorei...

sunt seri pe care le-am mâzgălit pe colile
care stăteau agățate ca niște lilieci
în peștera sufletului
le-am adunat încet pe toate
nu să le dau foc, cum ai fi crezut
ci să mă-velesc cu ele-n toamna rece
toamna în care
frunzele nu au mai vrut să cadă

acum sunt și eu un copac care își dorește
să se roage în genunchi
iar oamenii-l urăsc pentru asta
că se roagă falnic și-atât de vertical
la ei, la Dumnezeu
și umilit de neputința de a sta în genunchi
îi roagă doar să-i scuture frunzele îngălbenite
doar ca zăpada să se poată așterne imaculată
pe crengi îmbodobindu-l la fel ca-n povești