Ploaia ce-mi cade pe frunte și-n palme,
Pe obrajii murdari de pământ,
Îmi despică universu-n silabe,
Și m-afundă mai mult în mormânt.

Săgețile ce îmi străpung tot trupul,
În noapte, fac ca pieptul să-mi tresară
În lung suspin, agonic; ploaia,
Îmi ia la țintă viața, de aseară.

Cu răni ce-nsângerez nisipul,
O groapă-mi sap în necuprinsul zării
Și-n loc de cruce, voi așeza o poartă-n care,
La infinit, vor bate valurile mării.