Prea multe vise spuse și frânte
printre cuvinte
prea reci și secate
Sămânța de adevăr dispare
din orice poveste
ce nu mai are vreo șansă
de a ajunge rod pe ramul
către cerul unde este,
pare-se, raiul visat intradevăr
Demult...
ce-a trecut
părăsit de încrederea
în lumina transparentă
a liniștii sufletești.

Am gândit prea albastru și trist,
uitând de celelalte culori,
acum plâng și văd în gri totul
iar jocul avea prea multe reguli
așa că am rămas cu un pas în urmă
să le înțeleg
apoi, plictisit,
am plecat de tot
nu mai avea rost.
Chiar eu am încălcat prima regulă,
cea de-a avea răbdare,
timpul le-a rezolvat pe celelalte
reducând totul la absurd.

Când noaptea vine
mă ascund în suflet
unde sunt copil și pot deschide
orice ușă doar cu un zâmbet
De-acolo
n-au să-mi mai afle secretul,
visul cu dor,
și candela va arde neștiută
cât voi cânta în gând cântecul.
Cât voi putea fi îndeajuns de puternică ?
Cui îi trebuie perfectiune ?