voi scrie
la miezul nopții cu aripa unui cocoș
de întuneric
ieșit dintr-un ou cu asfințitul sferic

de ce nu dormi suflete crestat
îl voi întreba
în vreme ce pintenii îmi vor răsturna
inima fricii

își descălțase nu de mult ultimii pantofi
cu toc
dormea încălțată în niște adidași albi
cu gheare puma
întinderile nesfârșite ștergându-i
în alergarea darwiniană urma

„amândoi”
se rupeau în patru jumătăți
se amestecau și ticăiau iarbă dințată
de roți
ca un ceas cu mânecile scurte
pierdute undeva printre iurte

hai pe scurtătura orelor fixe
acolo
neputincioșii stau pe margine
își pălmuiesc palmele prolixe

hai hai
să punem lunii pe ochi doi bănuți
mici zimțați
ca doi îngeri de aură dezbrăcați

timpul se spânzura
cu secunde împletite de ploaie
se umplea
aerul de nori de noroaie pe care
pășeam nebotezați

vom fi fost viitorul din trecut
îmi plouai
pulsul mâinii stângi mă aplecam
să îți sărut
încheieturile descusăturile:
ar fi bine să vă opriți aici
se auzea din ghemul lui un arici

atunci luna se învârtea se învârtea
până cădea
întunericul fără apă de lângă ea

doare… îmi plângeai pe umărul
razelor nestine
îți curgea
din ochi o cometă pe un disc
de vinil cu lumânările ninse

de ce te-ai ghemuit
melodia aceasta peste care nici un ac
nu pășește
eu sunt ultimul pește care va sări
din văzduh în ocean
nici nu va trece un an
și te vei afla grea de dragoste

… mă asculți?… nu mă asculți?…
parcă nici nu ești trează îmi cânți
cucurigu
în privirea mea cu doi bănuți

îneacă-mă în fântâni!
arde-mă în cuptoare!
voi ieși mai strălucitoare!

și revărsai din tine stelele