Afară urlă timpul, iar clipe albe cad
Și-n sobă focul arde amintiri de brad
Ce născocesc himere dănțuind haotic,
M-ademenind în jocul lor demonic.

Să le-nsoțesc? Unde m-ar duce? Spre ce tărâm?
Spre bolta ce visam cândva să o fărâm?
Spre nicăieri sau spre nicicând? Ori totu-i numai fum?
Atâtea întrebări... și sigur - doar un drum.

Ce văd? Fantasmă a minții mele, ori aievea-i
Făptura ce se naște din focul-evantai?
Nu pot să cred. Prea mult noroc înseamnă c-aș avea
Și totuși... Voalu-i negru o trădeaza: EA!

Oh! Bună seara, Doamnă-Cu-Pas-Neauzit!
Te așteptam de mult și iată-te-n sfârșit...
Chipuri felurite pictori și poeți ți-au dat;
Oricum ai fi, îți mulțumesc c-ai ascultat.

O rugăminte am, doar una, și o bănuiești:
Dă-mi drumul înapoi spre bolțile cerești.
Spre mică steaua mea ce-i gata să apună,
Pe tainicele-ți căi mă rog de mă îndrumă

Și din înalt, spre vechiul, tristul mușuroi
Să pot privi măcar o dată înapoi,
Să râd, nebun de fericire, și să plâng
Toți anii-aceștia fără rost, trăiți nătâng.

Sunt gata, n-am să te fac să mă aștepți prea mult;
Ai treabă, știu, și nu te-ai odihnit de mult.
Mi-am pregătit din timp licoarea prețioasă
Ce-așteaptă în paharul de pe masă.

E, deci, acest potir coroana mea de laur
Și-n el găsi-voi, poate, adevărul-aur,
Cel căutat de veacuri de-ai lumii înțelepți
Dar niciodat' găsit în miile de vieți...

...De necuprins parfum al crinului în floare,
Răcoarea apelor de munte la izvoare,
Ca-n cupa ce cuprinse-al clipelor hotar
Nicicând n-a fost mai dulce al zeilor nectar.

De-acum nu-i nicio șansă de-a mă mai întoarce...
Nici nu mă tem... Ce liniște-i... Și câtă pace...
Un zbor îmi e tot trupul, neîntrerupt și lin
Și-asemenea luminii, sufletul - senin.

Afară cântă timpul și clipe nu mai cad,
Tăciunii muribunzi au străluciri de jad
Și-n locul doamnei voalate stau chiar EU,
Oglinda sinceră a sufletului meu.

E negândită șansă și-un lucru mult de preț
Să mă-ntâlnesc pe mine la ultimul județ:
Niciun arhanghel, diavol, și nici dumnezeu...
Doar EU - judecătorul și judecatul - EU.