de ceva timp, francesca, parcă aș rupe în dinți sârmă ghimpată, fac din intențiile bune drum înapoi spre ombilic, fiindcă din el ne rupem, dinspre el vin toate, în amniotic ne cufundăm când nu mai putem îndura, ce mai contează că dincolo de iad nu regăsim nicio lume, pierderile sunt vârfuri de chibrit, scapără când închidem ochii

mai departe ar fi tot scris degetele singure, dacă nu le-aș fi legat, pleoapele strânse peste globii cețoși, umezeala din pereți nu este la fel de sărată ca marea dinăuntru, ating cerul gurii cu degetul și rup rădăcinile de pelin, din ele fac o băutură pentru aceia care încalcă pragul

nu, francesca, oamenii nu sunt onești până la capăt, bat drumul vieții degeaba, se pierd în orice nimic, ard doar chibriturile, ard chiar și pieile de drac, și resturile menajere, mai ales dacă în dragoste nu au fost niciodată doi

astăzi cerul este păgân și distrus de viscol, cade pe pământ odată cu marea deznădejde a iernii, iar cei care își poartă destinul invers, din moarte până la naștere, or să tacă, or să bea din ceaiul ăsta de pelin, decembrie după decembrie