pe scara aceea
așa elevată
a stărilor,
n-o să mai ajung
niciodată!
pe crengile acelea
ale unui arbore de vis
nu o să mai mă înalț
nicicând.
pe sub soarele acela pitic
și vesel
nu o să mai pășesc
atârnând stele colorate
de zâmbetul tău fericit
ca atunci
nicicând.
pai și'atunci?
atunci la ce bun ?
ce folos
retrezirea unui mugure verde
de aripă frântă'n mine însami?
ce scop
poate avea destinul
în retrezirea
vârstei mele
de-atunci,
atârnată în verdele
privirii tale
de acum?
e un frânt
prăbușit
demult,
zgomotul acela
sătul de iubire.
și nu vreau
să-l ascult...
și mă doare,
demultul privirii
de dedemult...