Se întâmpla întâia oară;
Curgea ușor pe față-n jos,
Intrând adânc, ciupind din os,
Tăindu-i pielea albă ca de ceară.

Îi despica cochilia-i suavă
Și aerul îi oxida scheletul,
Zbârcind în rană, țipă vântul,
Îi suflă-n pânze, în epavă.

Iar păru-i roșu, ars de toamnă
Se-ncolăcea cu vântul,
Se-mpleticea cuvântul
În gura-i mititică și suavă.

Iar el stătea puternic și vânjos
Îi tresărea un ochi, nervos...
Mâna cu care alinta odinioară,
O retrăgea, privind spre chipul alb de ceară.

O liniște se lasă-n văi tenebre
Și-amorul lor în tihnă moare
De ce i-a fost sortit să piară?
Se întâmpla doar prima oară.