I

Albert face știre lui Ștefan cel Mare:
- "Să depui puterea și-armele barbare!"
Pentru-aceste zise domul îi scria
Aste vorbe dalbe: - "Vino de le ia!"
Iar la ai săi le zice: -"În această lume,
Cât cerescul soare va purta un nume,
Nimeni nu va spune, cât am viețuit,
Că-a călcat streinul ast pământ iubit,
Și-a găsit în țară cugete-njosite,
Inimi degradate, brațe putrezite!
Nu cătați mulțimea celor ce sosesc,
Și ascund în umbră soarele ceresc:
Inima la doruri e mai călduroasă,
Steaua-n noapte luce, e mai luminoasă!"
Zice; cere calu-i... brava lui armie,
Spre câmpia luptei pasă cu mândrie.


II

Ce-ai făcut vitejii plini de bărbăție,
O trufașe rege! ieri tu cu mândrie,
Le-mpărțai al țărei lăudat pământ,
Astăzi n-au nici locuil unui strimt mormânt.
Plângi, trufașe rege, căci a ta mândrie
A lovit cu moarte splendida Lehie!


III

Mii de pluguri ară. La fiece plug,
Zece câte zece robii leși se-njug;
Astfel ară câmpul; iar prin arături,
Tot cu dânșii Ștefan seamănă păduri.


IV

Doi trimiși de unguri la Ștefan sosesc.
- "Doamne! toți creștinii azi te fericesc,
Dar ilustre Ștefan! toți se roagă ție,
Pentru robii voștri prinși în bătălie..."
Astfel zic trimișii; dar Ștefan cel Mare
Iată cum răspunde plin de turburare:

- "La vecinii noștri prăzi noi nu cătăm;
Însă când ne calcă, știm să ne-apărăm:
Nu-i în datul nostru cruda tiranie;
Dar un aspru-esemplu am voit să fie;
Din această faptă naște-vor dumbrave
Ce-ar vorbi prin veacuri d-armele Moldave...
Noi scriem istoria, nu pe cărți ce pier,
Ci pe frunți de popoli cu paloș de fer!"