Lumina matinală izvorăște printre
cărările șerpuitoare ale Toamnei.

Seriozitatea străjuiește străzile,
în timp ce fețe pierdute își fac pimbările,
ignorante față de plecarea Verii.

Iată un ocean al orbirii strălucitoare,
îmbrațișând pentru o ultimă oară
gloria Soarelui.
Tot ce ne înconjoară
se preschimbă in aur,
dar la ce folos este,
dacă fericirea boemă a Verii
e cedată robiei apăsătoare a Toamnei?

Realizăm acestea, și plângem,
împreună cu copacii din păduri,
lacrimi aurii imersate în viziunea Soarelui,
frunze aurii, bijuterii odată prețioase,
acum doar relicve fără rost ce acoperă pământul.

Și în timp ce privim cerul,
norii vibrează și își respiră fără ritm
viața, pe când negura
se cațără peste proximitatea orizontului.

Așadar stăm aici, acum,
privind peste margine,
iar timpul și culorile
se schimbă atât de repede,
și suflete plutesc în aer,
și gânduri simple opresc
teama înscenată țesută de negură.
Și în tot acest timp
lumi întregi se pogoară
din cerul fluid,
iar sufletele cânta și se roagă
către crestele pierdute din nori.

Ecouri par să umple aerul,
nu știu de unde sau de când,
dar mult se pare că lumea-i pe dos,
când Soarele încă umple cerul.
Pădurea pare să-și schimbe forma,
culorile-i dintr-un timp distant,
plângând cu bijuteriile-i de aur,
dar țipând psalmi ce ating
marginile lumii.

Iar somnul acoperă
bucățile de viață plutitoare.
Cerul e roșu,
apa e rece,
și totul se preschimbă în pietre,
nemișcate, eterne
lacrimi de Vară indiană.