Dintre toate vietățile
numai verdele
ne scutea sâmbetele.
Ne susurau urechile lor,
umbrele frunzelor.

Săltam lejer pleoape în aer,
se dizolvau ca fluturii în eter,
apoi artificii din baloanele copilului –
ploua cu ele,
se întorceau bumerange moi.

Strângeam rădăcini îmreună,
trosneau inelele frunților,
buni de unealtă
și de plută.

Știam că ochiul meu
se plimbă leneș prin pădure,
orașele arse aruncate în soare,
îmi scuturai coroana,
furnicile răpăiau unghere,
îți lepădam crinii
ca să putem sta iarăși goi,
înmiresmați.