Aici râdea din umbră perfidia
Când capul lui Mihai, căzând bolid,
Cu plug imens, de foc, ara câmpia
Și-o semăna cu gând neodihnit,

Același, ce și fiul lui Scorilo
Cu capul retezat îl mai gândea:
O țară ce vrăjmașii inutil o
Tot îngropau de vie, pre când ea

Nu era țară de pământ, de stâncă,
De holde și de miere și de vin,
Ci inima din noi, cea mai adâncă,
Un bob de grâu prin care nemurim.

Atâtea morți, înfrângeri dure,
Înviforate frunțile de vis
Ce-au preschimbat ideiile-n pădure
Hrănindu-le cu sânge neucis.