S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,
cucuruzu-i copt de-acuma, copți și pomii cei cu mere;
și dovleci ca niște bombe, explodează pe tarlale,
de te nimerește vreunul, vai de treburile tale!
Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
care sună în butoaie și, de-o bei, în cap îți sună.
Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze;
foșnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
și să duc coceni cu brațul, să-mi călesc mușchiulatura,
și de-atâta oboseală să strig : ura! ura! ura!
iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
dă-mi și mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
- Frați ai mei din capitală, vă sfidez și vă acuz,
dacă nu veniți cu mine la cules de cucuruz!