Clipește odată,se-oprește in loc;
Văzând realitatea intră in șoc.
Simțind dezgustul sinelui,
Urând absenta binelui,
Zâmbind cu răutate știind
Că n-o să fie nimeni care să’l ajute
Să uite să clipeasca ,să-și iubească zâmbetul,
Să nu moară lacrima neagră ce tremura sunetul.
Curentul produs doare puțin,apoi lin se-apleacă
Și pleacă râzând ironic,așteaptă să treacă
Văzând’o pe ea, identica lui..iar lacrima neagră
Născută’n lumina cerească a sâmbetei lui;
Din inima lui;din sângele ce-ncearcă să găsească
O cale să trăiscă in ea.O scenă macabră:
Iubirea nu-i vine , el stă și se-ntreabă de ce:
“De ce?”-
O vede acum, e prea fericit, sufletul împlinit.
Arde – fiorul de foc vine unul cate unul;
Simte - respiratia coloră cum umple plămânul;
Miroase rozul ce’i iese prin piele
Rușinea timidului prea multe ii cere.
Întrebarea’l împinge spre curiozitate
Sentimentul împiedică să stea prea departe
Gândul că ea este “Ea” așteptată
Uitată,Trădată..specială,defapt..unică pentru el,
Pământul , Soarele tot peste întregul Cer.
Întinde mâna, s-o simtă, s-o atingă,
Să-și zdrobească plămânul ca aerul să nu’l mai împingă
Departe de Ea..
Se întoarce și-l vede uimită .În ochii ei
El este Marea..
Și-n chipul ei este tot ce zarea
Nu mai poate cuprinde-în brațe îl prinde
Iar lacrima neagră iubește, pretinde si neagă
Dar tot ce dezleagă e un suflet legat.
Cu mâinile la spate o’mpinge, Ea cade
Iar negrul se face sânge’n jurul ei.
Imaginea neclară palpează, bruiază
Inima urmează cărările venelor;
Veninul respinge atingerea penelor
Albe, suflate cu dorul din mintea lui
De vântul ce-aduce durere misterului
Moartea se-apropie curioasă, macabră
În visul lui ultim pe ea vrea s’o vadă.
Ființa lui dragă il apucă de mână
Sărutul ei dulce durerea sfărâmă
Momentul acela lipsit de suflare
Nu vrea îndurare,nu dorește nimic.
Un pic -cat picură lacrima lui
Ochii închiși, urma zâmbetului
Moare drogat cu fericirea’i proprie
Egoist,rătăcit într-o situație improprie
Dovada existentă e ultimul gând
Dovada descrisă rând după rând.