Ea fragedă trecea prin timp
și aș fi vrut s-o fac
fereastra mea la mare.
o singură chemare,
după care să tac…


din ochii ei la care
a trebuit să mă opresc
cad lumile pierdute,
ascunse și durute,


după care eu cresc.


a scos din mine vrerea
dezlegatelor porți.
mâinile ei, nelămurite,
până la urmă m-au prins și felurite
ezitări
s-au tras între ele la sorți.


ea fragedă trecea prin timp
și eu n-am mai dorit mormântul
în care să mă-ngrop


spălat de sânge, foc, potop.
înăuntrul ei, doar nerostit, doar nerostit cuvântul…


voi mai deschide încă fereastra la mare c-o singură idee
și ea va fi cea care va scârțâi mereu din pricina sării.
îmi voi păstra fierul, lumina și geamul
departe de ochii femeii care înțeleg
că nu îi aprind decât ca să-i sting,
că nu îi deschid decât ca să vadă apoi
că i-ar fi avut încă o dată
închiși…


mi-a spus că înotul nu este pentru mine numai deplasare,
ci o implicare greu de înțeles
și că în apă eu par a nu mai fi om.
există o unică șansă pentru ca femeia să fie fericită –
în fiecare cameră să aibă câte-o oglindă fidelă.


ce vede acolo, atât de captivant,
numai ea va ști.
ca orice femeie delicată, ea tace atunci când o cerți.
cu o fată ne-nțeleasă n-ai ce să mai faci,
ea poate fi o adevărată povară.
acțiunea ta contemplativă asupra naturii ar trebui
manifestată numai dinăuntru.
situează-te înuntrul lucrurilor atunci când trebuie
să le înțelegi! chinuit de natură, în mijlocul ei...