Am bătut un om în cuie,
Și din cuie au înflorit culori.
Mii de oameni între cuie,
Cresc atît de asemănător.

Mîna i-a crescut subțire
Cît să-i intre printre ochi
Gîtul îi e foarte aspru
Colți-s mici și trecători.

Cînd l-am întîlnit pe barcă,
Putrezea alene-n frunte,
Versul îi curgea pe-o parte
Și visa la drepte crude.

L-am tîrît pe lîngă mine,
Dîră de miros steril,
I-am dat jos cutia neagră,
Și l-am atîrnat în rînduri.

Rîndurile toate caste,
Moi și refulate-n fundături,
Se revarsă fiecare
În poșete tari de plumb.

‘Nu mă lua de lîngă tine’
Strigă răgușitul scrum,
‘Du-mă repede la moară
Să deschid din nou un drum’.

Dar era foarte departe
Drumul rău, cotea la deal,
L-am lăsat de unul singur,
Să se-ntindă peste mal.

Lung și filiform,
Vîjîindu-i apa-n vine,
Lungul scrum de peste mine
Se transformă într-un cal.

‘Sînt jăraticul ecvestru,
Minunată făcătură,
Voi zbura fără de aripi,
De la mine pîn la gură’.

Și se micșoră cu timpul,
Dispăru lîngă apus,
Luna, tare, încă strigă
‘Calule unde te-ai dus?’

Calul cel bătut în cuie,
Încă crește pe lăcaș,
Capul curge printre muguri
Oasele sînt vreascuri tari.

Calul cel bătut în cuie,
Suflă greu din nări cenușa
Literelor care acuma,
Nu mai răscolesc privire.

Calul moare filiform,
Se desprinde vag din el,
Rima, ritmul și accentul
Forma, cratima și melcul.

Zboară-n sus din el deodată,
Secătura corporală,
Apa i se varsă toată
În memoria stradală.

Răsfirat, ucis, crescut,
a rămas un cal de lut.