Despre implicarea emoțională și textul haiku-ului

A decreta, fără să nuanțezi, că nu există implicare emoțională în haiku este un mod expeditiv de a pretinde, aparent doct, că ești o autoritate, cînd, de fapt, invoci doar ceea ce știi după ureche. Cine caută sursele poate vedea limpede că implicarea emoțională este doar surdinizată. Și asta datorită mai multor împrejurări care au jalonat evoluția haiku-ului.

În primul rînd, textul haiku-ului, fiind unul evocativ, recurge vrînd, nevrînd la gesticulația verbală colocvială caracteristică acestei situații de intensă emoție și absoarbe, inevitabil, în chiar sintagmele folosite, tensiunea situației. Lucrul sau faptul pe care-l vizează aceste gesturi verbale nu este adnotat în niciun fel afectiv în text. Prin concizia lor extremă și ostensivă (care doar arată), gesturile verbale se constituie însă în adevărate resorturi care vibrează sub constrîngerea prea-plinului emoțional pe care nu-l pot rosti. Nu-l pot rosti pentru că au mai multă încredere în imaginile, ideile, sensurile pe care le invocă. Asemenea gestică se zorește doar să indice și palpitația acestei precipitări către ceea ce ele doresc să aducă în conștiință este resimțită de cei care gustă deja haiku-ul în chiar fragilitatea acestui limbaj dezarticulat, fărîmițat, frizînd oarecum neputința. (Corneliu Traian Atanasiu - Textul în haiku)

În al doilea rînd, haiku-ul originar, japonez, trădează implicarea emoțională prin chiar cuvintele speciale pe care le folosește drept kireji (cutting words). Aceste cuvinte, cînd se află după primul sau al doilea vers, au rolul de a întrerupe fluxul vorbirii și al gîndului și a fragmenta poemul în două părți cu sensuri diferite, a căror unitate trebuie refăcută, pe alt plan, urmărind doar aluziile și sugestiile celor două părți.

Cuvintele respective se scriu, se pronunță și se numără ca silabe, deși, cu timpul, s-au gramaticalizat (au devenit doar unelte structurale pentru fragmentarea poemului) și nu mai au sens lexical. La origine însă ele erau niște exclamații de uimire, de surpriză, de nedumerire și interogație. Dovadă că textul cuprindea un fel de interjecții asemănătoare celor care exprimă afectivitatea și în poezia noastră, un fel de: ah, of, vai!

Sînt atestate circa 18 asemenea cuvinte folosite drept kireji de-a lungul evoluției poeziei nipone, dintre care cele mai frecvente au semnificația: ka – accentuare, interogare; kana – accentuare, uimire; -keri – exclamație; -ramu sau -ran – probabilitate; -shi – încheiere; -tsu – trecut; ya – accentuare. Cele cu linioară în față sînt sufixe verbale sau adjectivale, celelalte interjecții. Ele servesc și ca semne de punctuație în textele de orice natură, pentru că limba japoneză nu dispune de semne speciale pentru așa ceva. (Kireji)

La traducerea în alte limbi, aceste cuvinte (cutting words) au fost echivalate cu semnele de punctuație care pot avea aceeași funcție structurală de întrerupere, pauză în poem (cutting markers). Semnele folosite de alfabetul latin sînt: virgula, punctul și virgula, semnul exclamării, semnul întrebării, punctele de suspensie și, cel mai folosită care tinde să și devină unică, linioara de despărțire.

Cuvintele kireji apar însă în haiku-ul japonez și la începutul sau la sfîrșitul poemului, ceea ce atestă faptul că nu servesc doar pentru fragmentarea poemului, ci exprimă și o anume stare emoțională. Chiar dacă ea a devenit doar un fel de pauză de respirație și intonație. “Pauza de la începutul și de la sfîrșitul poemului ridică expresia prozaică deasupra normalității și o teleportează în tărîmul poeziei. (Aceasta corespunde scrierii cu litere mici fără majusculă la început și fără punct la sfîrșit în limbile europene.)” (Gabi Greve – Haiku Topics)

În al treilea rînd, pauza este prin sine una cu conotație afectivă. Ea poate fi dramatizată, întorcîndu-ne astfel înspre limbajul oral preluat și folosit de haiku. Pauza este o oprire, o precipitare sau o adîncire a respirației care ne apropie de ritmurile firești și sincopate ale emoției. Atunci cînd ea este o pauză semnificativă în recitare, ea capătă și tonalitatea necesară a unei complicități cu cititorul.

Nu-mi închipui că cineva care citește pentru el sau recită cuiva “de ziua muncii - / uscîndu-se la soare / piele unui cal” nu insinuează prin pauza complice dintre cele două părți ironica incompatibilitate dintre elanul sărbătoresc și trista. Sau că, citind “țurțuri picurînd - / bătrînul strînge în palmă / un ceas ruginit”, nu va sugera dezechilibrul de ritm și trăire dintre cele două imagini. Suficient pentru a da de înțeles că firul emoțional trebuie depănat în continuare.

Haiku-ul nu exhibă prin sensul și combinarea cuvintelor emoția, dar o trădează prin alegerea limbajului evocator oral ca sursă pentru compunerea lor. Literar vorbind, asemenea texte sînt lipsite și de lirismul limbajului poeziei și de coerența limbajului prozei. Cine citește însă haiku trebuie să înțeleagă din chiar registrul stilistic al limbajului evocării că e vorba de un context (neexplicitat) prin definiție încărcat de emoție.