Mi-e foame, domnișoară mireasă,
și nu pot să m-ating de mâncare,
că ai fructul oprit.
Am cerut slobozire-n
păcat
de la mai marele împarat
care mai ieri și alaltăieri
călcase și el pe alături
mergând pe acoperișul terasei.

Domnișoară mireasă,
te-am înghițit
cu voie, fără voie,
cerul era deasupra,
pământul era,
nu vedeam decât ochii tăi
intrați adânc în mine
ca lama unui ucigaș plătit.

mă rostogoleam peste tine
în tine
în colțurile
celulelor neatinse
între vai și nu încă.
De-ar fi auzit cineva
ar fi crezut că te domin,
dar tu erai de mult pătrunsă în mine.

Domnisoară mireasă,
tace împăratul,
tace și prietenul meu Inadab,
un fel de diavol
care mi-a șoptit
să te arunc în mine.
Suntem numai noi
(eu și tu, tu și eu, pe mine mă,
pe tine te,
pe tine mă,
în tine mă,
în mine te,
în mine mă, și câte nu a căutat înțeleptul să afle drumul întru).