Rândunelele vin în fiecare an
la streașina casei mele
îmi țin de urât toată vara
apoi când cred ele
că visele mele mocnesc
ca un foc de paie prea ude
își iau zborul
nicio îmbrățișare niciun rând
doar zboruri în cercuri
aducătoare de ploaie
pași împiedicați către școală
ca un șotron pentru adulții
cu insomnii
și toamna îmi leagă mâinile la spate
ca unui condamnat la moarte
nu-mi pot ciopli nicio treaptă
din surâsul trist
toamna îmi alungă
copilăria din buzunare
în așteptare am început
să fac scara mâței
e singurul joc la care nu mă întrece nimeni
poate voi câștiga acum
încă două zile de copilărie