o scoarță cicatrizată în plop
se face că mergem pe ea
afară nu plouă
iar teiul nu mai ajunge
la cerul meu
dimineața pe șosea nu se aud
roți de mașini
oamenii ies nu câte unul sau câte doi
ci câte o sută câte o mie
între blocuri sunt prinse decoruri
un tren apasă pe șine
timpul e aproape de pământ
aproape de cer
aproape că îngropat
vișinii nu mai dau roade
iar oamenii nu duc lipsă de cuvinte
dimineața numai copiii stau în rând
după pâine

m se ascunde sub scoarță
siluetele dispar
m ajunge prea sus
are buzele mona lisei

nu a uitat de păpușa pe care
așa și nu a primit-o
de la bunica

dar crede în promisiuni