Mi-ai spus odată că nimeni nu mă poate iubi ca tine.
Nu puteam să te cred pur și simplu,
Trebuia să mă conving singură.
Mi-am lăsat deci sufletul pe o margine de prăpastie,
Așteptând să vină o mână în care destinul era deja încrustat.
Am așteptat să îl poarte tăcut departe de abis,
Departe de arșiță, la umbra copacului vieții.
Acolo unde începe și se termină totul.
Am așteptat ani, secole, apoi milenii.
S-au apropiat multe mâini pline de dorință, pulsând de pasiune.
Dar niciuna nu purta pecetea “noastră”.
Mi-ai spus odată ca nimeni nu mă poate iubi ca tine.
E prea târziu oare să te cred acum?