În munți, în munți, departe de-a lumei grea mișcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deșărtăciuni,
Ședeam cu tine dragă, în dulce-mbrățișare,
Și-n libera natură îți împleteam cununi.

Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime
Ochirea omenească încă n-a profanat,
Ca tine de frumoase, ca tine de sublime,
Flori, care pentru tine natura a creat!

Pe-a ta guriță, dulce ca roza purpurie,
Atunci a vieții mere voios ce culegeam,
Și ochii tăi, puternici ca bolta azurie,
Eu în estaz ferice mai mult îi admiram.

Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă
În munți atunci cu tine ferice eram eu,
Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită,
Și înfocat amorul ce-ardea în sânul meu.

Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită,
Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir,
Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită,
Mă făcea nemurirea pe buza-ți s-o respir!

Unit, unit cu tine în dulce-mbrățișare,
Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărțit,
Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare,
Moartea cea nesățioasă atunci nu ne-a răpit?

Când fruntea mea pe sânu-ți cu dulce nepăsare
Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc,
Când inimile noastre ardea de înfocare
Ca munții cei gigantici ce focuri izvoresc!

Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele.
Atunce pentru tine el toate le uita,
Și părul tău de aur, și gândurile mele
În valuri de iubire spre cer le rădica.

Când dulcele-ți suspinuri, acorde amoroase,
De mii de ori în mine vibrând au răsunat,
Ca clopotul de sară, în oare misterioase,
Cu fluierul poetic de stânce repetat.

Când tot ce-a fost în lume, și-ar fi putut să fie
De admirare vrednic la mii de muritori,
A fost o umbră mică și neînsemnată mie
Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori.

Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică
Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor
Umbra iubirei noastre, estazul fără frică
Ce se-nălța cu norii sub tronul creator.

Atunci o umbră neagră să fi venit deodată
Spre a curma cu viața norocul tău și-al meu,
Noi, ah! c-o sărutare chiar și mai înfocată,
Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu.

Dar nu, ah! nu se poate un sfârșit așa ferice,
Căci altfel rai și ceruri ar fi pe-acest pământ!
Dacă pentru vecie ar fi amor aice,
Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sânt!