agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-22 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Să nu ceri cuvântul ce veghează
sufletul nostru inform, cu litere de foc mărturisindu-l, în timp ce strălucește asemeni plantei de șofran în praf. Ah, merge omul singur, al atora și al său însuși prieten, nepăsător de umbra pe care canicula i-o întipărește-n tencuiala sfărâmată. Să nu ne ceri formula ce deschide lumi doar vreo silabă strâmtă și uscată. Atât îți putem spune azi, ceea ce nu suntem, ceea ce nu voim. * Amaiză palidă și încremenită lângă zidul ce arde al grădinii, ascultăm printre pruni și mărăcinișuri fluierături de mierle, foșnet de șerpi. În crăpăturile pământului și pe măzăriche urmărim rândurile furnicilor roșii cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc pe vârfurile unor snopi pitici. Întrezărim printre frunzișuri palpitarea îndepărtată a solzilor de mare, în vreme ce tremurătorul țârâit al greierilor se înalță dintre mușuroaie. Înaintând în soarele ce ne orbește simțim cu o tristă surprindere cum viața întreagă și tot zbuciumul ei este acest mers de-a lungul unor ziduri ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă. * Adu-mi floarea-soarelui s-o răsădesc în pământul meu consumat de săruri, să-și arate ziua toată în oglinzile cerului neliniștea figurii galbene. Tind către calitate toate cele obscure, se topesc corpurile într-un șuvoi de culori: acestea în muzică. Să dispari fără urmă e deci aventura aventurilor. Adu-mi planta ce ne călăuzește acolo unde răsar transparențele blonde și viața se topește în aer ca o esență; adu-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină. * Am întâlnit adesea răul vieții: era ca râul gâtuit bolborosind, era ca frunza arsă închircită și calul istovit. De toate mi-am dat seama, dar nu de minunea ce ne dezvăluie divina indiferență; era statuia somnolenței la amiază și nourul și șoimu-n înălțime. * Știu ora-n chipul cel mai pașnic e fulgerat de-o crudă strâmbătură, dezvăluind durerea invizibilă. N-o vede omul de pe stradă din mulțime. Vorbele mele, în zadar trădați tainica mușcătură, vântul ce bate-n inimă. Dreptatea e a celui care tace. Cântul care suspină e un cânt de pace. * Glorie a amiezii fără margini, când nici o umbră nu mai dau copacii, și mai mult, mai mult se ivesc în jur pe arșița prea mare aparențele. Soarele-i sus - și un prundiș uscat. Deci ziua mea nu s-a-ncheiat cu totul: ceasul cel mai încântător e peste zidul acoperit de un apus de soare palid. E încă foc în jur; un pescăruș plutește pe-o relicvă a existenței. Ploaia e dincolo de această dezolare, în așteptare bucuria-i mai deplină. * Fericire atinsă, mergem pe tine ca pe o muchie de cuțit. În ochi ești lumină ce pâlpâie, sub picior gheață ce plesnește și nu te atinge cel ce te dorește mai mult. Ajungând în inimile pătrunse de tristețe, le luminezi; dimineața ta e dulce și tulburătoare asemeni cuiburilor de sub streșini. Ah! nimic nu răscumpără plânsul copilului căruia îi scapă balonul printre case. * Poate că într-o dimineață-naintând printr-un văzduh de sticlă sterp, voi vedea marele miracol: nimicul ridicându-se la spate, golul pe urma mea, cu groază de bețiv. Apoi ca pe o pânză se vor îngrămădi copaci, clădiri, coline, hrana iluziei de fiecare zi. Dar va fi prea târziu: voi pleca pe tăcute printre oamenii ce nu-și întorc fața, cu taina mea. * Sistru ușor la vântul unui greier pierdut, abia atins și stins în moleșeală. Din adâncuri se împrăștie în noi un izvor secret: lumea-n care trăim abia se ține. Dacă o arăți, în văzduhul sur tremură corupte vestigiile pe care golul nu le înghite. Acolo gestul se nimicește, orice glas tace, coboară la gurile ei viața stearpă. * Deasupra zidului cu scrijelări, umbrind băncile rare arcul văzduhului apare încheiat. Cine-și mai amintește de focul care a ars năvalnic în vinele lumii? S-au risipit într-o odihnă rece formele. Mâine voi vedea iarăși băncile și zidul și drumul obișnuit. În viitorul deschis diminețile stau ancorate ca niște bărci în port. (traducere de Dragoș Vrânceanu) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate