azi am râs iar cumva uitasem
cât de bine visul
întinerește pielea și cum dinții
mușcă din aer ca din fructe coapte

puțin câte puțin au prins
zilele teamă de zăpadă
dimpotrivă noaptea
des tăvălită în căldură s-a acrit

cât m-am târât pe-o iederă – spre unde? –
cu lumea sinelui oglindită-n melci
din flăcările întețite cu un braț de vorbe
o umbră-ncăruțită mă apostrofează:
- ai prins a te rări și tot petreci?!

eu spre unde treceam? nu am știut
niciodată răspunde chiar dacă
pe-nserat râsul meu neuitat aprindea
la un semn licuricii