Stai pe prispă și privești spre cerul albastru,
Un nor care pare că este chipul lui Eminescu,
Și cetești o poezie sfîntă eminesciană de cupru.

Vîntul lin și cu aer cald îți trece prin al tău păr bălai,
Galben ca și aurul dintr-o comoară a unui pirat,
Cu genele tale lungi și dese ca o pădure cu splai.

Stau în fața ta și te privesc profund ca pe-o floare,
Din grădina binelui și-a răului ceea a Domnului,
Iubită femeie cu corp divin de ființă de culoare.

Dacă îngerii au aripi spre a se cufunda în văzduh,
Spre ați trimite o scrisore de dragoste din a mea parte,
Scrisă profund cu inima care bate pentru tine ca în burduh.

Dorești a sta în mahala nu în acel micuț sat de oameni puri,
Noaptea-i ca un labirint cu glasul tău care-i atât de bland,
Stele nopții lucesc ca și ochii tăi când ești fericită adeseori.

Te visezi domniță mare de mahala și la casă mare,
Trăind fără griji a zilei de mâine și dormind fără griji,
Să faci ce-ți poftește a ta inimă de aur sfînt de afirmare.

Noaptea – iubită prietenă – care, ne conduce pe-o cărare,
Lungă și neagră ca și ceaunul de mămăligă a bunicii tale,
Sper că, nu ești speriată de întunericul de ancorare.

Ești o fată în care pînă la această vîrstă pură,
Nu ți-a bătut la ușă necazul în care a fi nefericită,
Și cu iubire de prieten te sfătuiesc să nu fi o acritură.

Dis-de-dimineață ești trezită a hrăni ale tale animale,
Din a ta ogrdă mare și frumoasă exact ca și o floare,
Grăunțe la porci le dai și porumb la păsări le dai agale.

29 septembrie 2010