Vreau ca moartea să-mi sufle în ceafă cu buzele-i roșii, eterice
Să-mi cadă pe umeri mantou catapeteasma-existenței venerice
Să-ngrop în ochiul tăcerii culcată regretul ce aspru mă mistuie

Vezi tu, e...

Peria-n-care războiul lungit ca o rochie fadă și-a țesut broderia de sârmă
Și care-mi așterne în câmpul natal ca de plug zi de zi câte-o urmă
Nu lasă să iasă pământ din nimic, și nimic din pamant, baremi spicul

Vezi tu, e nimicul...

Și taci de ma lasă să dorm, cu urechea ascunsă-ntr-o scoică pe mal
Ca mâna-mi să curgă, a nisipului sarpe, să strângă-n căuș lumină din val
Iar ochii să fie bureți pentru cer, să se-agațe-n urcuș negru iris de el

Vezi tu, e nimicul acel...

Vreau ca moartea să-mi treacă în valuri, spumegata copilarie pe gene
Iar ochi să nu am, să fie cusuți pe al cerului ochi cu poeme
Iar în ultimul ceas să inspir rămașițe de scoică, nisip, ca prin vis

Vezi tu, e nimicul acel, e abis.