Privesc în zări, departe, cum crește întrebarea,
Ca valul răvășind nisipu-ascuns în prund.
Prin frunze obosite caut în gând cărarea,
Când ochii tăi mirați așteptă să răspund.

Povestea despre toamnă re-nvie amintiri,
Despre "A fost odată" și rostul lui în viață.
De caii albi cu aripi, de lacrimi și iubiri,
Ce-n jocul lui, destinul, a înșirat pe ață .

Plutiri, căderi surpriză, dureri neîmpăcate,
Au tot roit în juru-mi, în pulberi, largi, de vis.
Mândrie și orgoliu, cu greu înduplecate,
Ascunse-n compromisuri, au fost al vieții bis.

M-am complăcut ilogic, crezând candid minciuna,
În ochi adânci ca marea, sau chipuri ca bujorul.
Am descifrat secrete, privind în drumu-i luna,
Trecând prin neagra noapte, ducând departe dorul.

În frunzele căzute, plutind în cercuri line,
M-am odihnit adesea, sorbindu-le culoarea.
În moartea lor discretă, căzute peste mine,
Am tremurat privind cum tace disperarea .

Și uite! Mai departe, în timp, spațiu, sau loc,
Mă mișc, tot înainte, purtând tăceri de vis.
Mă-ntorc privind trecutul, prin stropul de noroc,
Convins fiind că drumul nu duce-n paradis.