aud cum trece
o clipă mă așez la masa de scris

pe jos
mulțime de mărgele răsturnate
alunec pe ele preț
de-o conversație
un telefon care sună

ți-am repetat să nu mai

caut ceva
în buzunarul de la piept
acolo mă pândește mereu
câte o surpriză de la tine
aproape mi-e frică să-l deschid
nu-mi mai plac surprizele
mă sperie
poate că e primul semn de bătrânețe

să nu mă spui la nimeni
am schimbat de-acolo ceva
reverie truc
sau altceva
care mă trimite jos
tot mai jos
unde nu mai locuiește nimeni
nimeni

numai asul din mânecă