“latră câinii în noi”
Îți spui și fugi în tine până când nu se trezesc haitele ce fugăresc mereu gânduri
prin tuburile în care aluneci din frunte până-n tălpi.


E timp destul pentru a dezlega drumuri
și a le trece peste băltoci,
suspendate peste gropi,
se sapă noaptea în tine ca să înlocuiască simularea nașterii
“în groapa aia a căzut inima mea“,
spui ridicând-o ca pe bucată dintr-o păpușă de cârpă,
o scuturi de frunze și o așezi ca o broșă pe canadiană
în aceeași poziție cum trebuia să stea în corp.


“e noapte în Antarctica și frigul te face să plutești pe banchiză
atât de departe încât peștii fierăstrău duc în adâncuri
părți din tine
fără ca trupul să apese gheața să te scufunzi
până când adâncindu-te în carne uiți firul aței ce te leagă de suprafață“.


O noapte crește vertical pe sub piele curgând spre coaste,
noaptea urlă în tine
“și dacă mă întorc în mine nu o să mă pierzi
de parcă te-ai fi pierdut de tine vreodată“.

Atât de departe lătratul câinilor pătrunde ca noaptea printre vertebrele lor,
Ei plutesc pe un iceberg în Antarctica de unde,
Nicio noapte nu se ridică și nu strigă
După lătratul câinelui
Ce a înghițit-o și frige răcoarea asta
Când acolo e zi ce se scurge prin beznă
și lasă întunericul să decongeleze peștii ce te-au adus la suprafață.
“răcoarea asta frige“ repeți,
când lătratul lor îți rămâne pe minte respirând ca o focă
eșuată.