vreau să spun ceva despre aurul ce-mi curge prin oasele piciorului stâng
micile filoane se alungă în cântec de femeie
chipul ei se sparge de fiecare dată când sună toaca
în silabe alunecoase
și din nou oasele piciorului se zbat ca mânjii în lumina zăpezii de martie
picioarele mele se aleargă unul pe altul
ca și când ar fi neînțărcate
ca și când întreaga stradă ar fi cuprinsă de spasmele facerii iar pașii
nenumărații pași ai amiezii
s-ar oploși sub tălpile mele cerând îndurarea durerii ce va veni

am atâtea mine părăsite în oasele mele
în bietele mele oase numite cu lungi peregrinări pe la porțile latinității
în fiecare dintre ele regăsesc în fiecare seară ecoul poemelor lui vergiliu sau horațiu
sau de ce nu ecoul poemelor mele din vremea când îmi atârnam o barbă falsă și
spuneam cât de frig este în ținutul geților
eu spuneam asta în același nume repetat al lui ovidius
sunt frate cu piciorul meu stâng
și cu cel drept în aceeași măsură
în aceeași silabă sunt fratele poetului și al getului de lângă pasul său

umblu cu ciutura după mine și fântâna se întinde ca
o silabă dintr-un poem în metru antic într-un picior pășitor peste grâu
e o fântână cu apă în metru antic și ea
e o fântână cu măsuri în picioare
și oasele ei au ieșit în afară așa în joacă și s-au minunat de conturul trasat pe nisip
nu știu de unde acest nisip atât de fin
atât de alb de ușor pe trupul meu împărțit în versuri de cele mai diferite
cuvinte