pe toți ceilalți eu i-am știut dar ei nu m-au știut pe mine
când fiecare trebuia să-și urmeze destinul
venea insul acela cu securea neagră a lucidității perverse
și prevestea moartea patriarhilor din vechime
toiagul lui aaron rodise migdale și din sâmburii divini ai exodului
înviaseră regimente de schelete în așteptarea unei morți fără rebeliune
pentru ca nimeni altcineva să nu mă poată urma și întrece
mi-au fost legate lanțuri de ocnaș
ca să ajungă la treburile sale mâna de mort a răsăritului palid
i-a hărăzit fiecăruia altă destinație
foarte târziu ți-a fost dat să te-ntorci la trecutul
în care-ai rămas de copil să trăiești senzația stranie
de frate pierdut în războiul depășirii de sine fără frontiere
ție însuți fiindu-ți străin și de aceea nu-l poți plânge
când toți ai tăi îmbrăcați în doliu te-așteaptă strălucind ca harapii
dintre toți numai eu am fost harap-alb și tăcerea dintre cuvinte
a fost împărăția mea predestinată ca și tăcerea lui hamlet
mi-a fost dat să fiu crai al cărților citite pe îndelete pe nerăsuflate ori de-a valma
cândva am vrut să citesc mai mult decât să trăiesc
îngrozit că nu-mi va ajunge viața care oricum mă va trăda cu lecturi infidele
deși am avut parte mai mult de femei mironosițe
care nu m-au omorât de tot lăsându-și o parte din frumusețe
în viața netrăită din cărți și în datorii fără număr
fiecare zi a fost harapul negru pe care a trebuit să-l urmez nedecapitat
luminile de jad m-au orbit și mi-au netezit calea singurătății
mereu în spirală mai mult descendentă decât ascendentă
de departe aud cum în tropotele asurzitoare ale vestitorilor apocalipsei
au fost decapitați cei vinovați de neuitare și cei acuzați de crima nepăsării
toiagul lui aaron a făcut muguri a înflorit și a rodit migdale
pentru că niciodată n-am avut de gând să respectăm legile exodului
am vrut să le dau tuturor să mănânce și să bea
când a venit insul cu securea neagră să taie migdalul
am văzut cum se grăbea pe drumul predestinat
și poemul a înflorit