Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârși.
Jocul sinistru se va sfârși. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanț, o voi asmuți
asupra celor din urmă neguri amăgitoare și umbre.

Vino, noapte! Sânt gata. Calul e pregătit:
în cîlți i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiș, înfășurat în pelerina nopții,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbește în dreapta și-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măștile vechi, surâzătoare,
idoli albaștri și galbeni și mov,
foșnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta și-n stânga
capete ușoare de gumă bălțată, de hârtie,
capete dure de tuci și de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriț va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…

Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârși!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
și plecând, ostenit, plin de răni și de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părți, foc voi pune
mincinoasei împărății!…
Și galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…

……………………………………………………….

O, nu mă credeți, prieteni – vă mint.
Dar, știți și voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenității.

Și iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
și că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbești așa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, firește, căci, voi știți, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-ești drag!
Și nu era, nu era luna.

Lăsați, deci, iluziile să vină la mine.



* Nevoia de cercuri(1966).