Pedalam liniștit
prin dimineața răcoroasă și plină de soare,
pedalam liniștit, egal, cu pieptul plin
de bucuria aerului proaspăt, a luminii,
de bucuria echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roți,
agale pedalam, ascultând
zumzetul roților pe asfalt,
depănând ușor stâlpii de telegraf, arborii,
câmpurile verzi, foșnitoare, gardurile…

Probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
și norii alergau în jocuri fantastice pe cer…
Dar eu mă gândeam că de multă vreme nu mai
alergasem
pe lângă garduri, cu un băț în mână,
făcând să cânte din fugă, răpăind,
marile xilofoane ale ulucilor
cântecul lor întotdeauna surprinzător
de vegetale ciolane moarte…
Și-acum, pedalând liniștit, cu pieptul plin
de puterea aerului pur și-a luminii,
de bucuria echilibrului
și-a locomoției libere, line, pe două roți,
privirea mea alerga de-a lungul gardurilor
liberă, dreaptă, lipsită de orice sfială,
liberă, energică, materială, ca o nevăzută nuia,
făcând să răpăie bătrânele scânduri
în frânturi de cântece vioaie, puerile,
crâmpeie de marșuri încrezătoare, ce aminteau
de vremea surâzătoare, suavă,
a impetuosului “sânt soldat și călăreț”…

Așa mergeam, pedalând liniștit, inundat de bucuria mișcării,

surâzător și țanțoș,
petrecut de cântecul gardurilor -
când, deodată, la câțiva pași în față,
aproape de capătul podului,
l-am zărit așteptându-mă,
eram sigur că pe mine mă aștepta,
negreșit, numai pe mine putea să mă aștepte -
așa cum ședea liniștit pe labele dinapoi,
privindu-mă țintă, urmărindu-mi vădit mișcările,
câinele Degringo mă aștepta, apărut deodată,
naiba știe de unde, la câțiva pași în fața mea,
în marginea câmpului, acolo unde, puteam să jur,
ochii mei alergaseră cu puțin înainte,
pipăind drumul. Și totuși, nu era chip să mă-nșel,
așa cum ședea tăcut și calm,
urmărindu-mă cu privirea,
părea că mă așteaptă acolo de mult, de mult,
poate chiar din clipa când, cu un ceas înainte,
pornisem în frumoasa mea plimbare de dimineață,
sau poate chiar înainte de aceasta…
Am trecut pe lângă el fără grabă,
descriind totuși o curbă ușoară, îngrijorată,
deși, privindu-l în trecere cu coada ochiului,
l-am văzut rămânând liniștit,
neschițând nici un gest agresiv,
cu ochii țintă, cu un aer blajin, trist, prostănac -
am trecut ocolindu-l un pic, pedalând fără grabă,
cu o ușoară strângere de inimă -
dar frică nu-mi era, nu mi-e frică de câini,
nu mi-a fost frică niciodată de câini -
și totuși, așa cum mă urmărea cu privirea, tăcut,
câinele Degringo îmi dădea o neliniște,
un fel de teamă potențială, mai degrabă impresia
că lui i s-ar putea părea că mi-e frică,
sau că poate într-adevăr era cazul să-mi fie…

Dar frică nu-mi era și, pedalând fără grabă,
am intrat pe scândurile podului
lăsându-mă furat o secundă
de clipocitul dulce, vioi, al apei printre stâlpi…
În aceeași clipă, în urma mea,
ridicându-se încet, fără grabă,
câinele Degringo porni ușor
lângă roata din spate.

M-am mirat, firește, și am simțit cumva
tulburându-se bucuriile acelei dimineți,
am simțit alterându-se, sub povara
unei determinări neprevăzute, supărătoare,
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line, pe două roți…
Și-am întors capul, așteptându-mă la cunoscuta,
inevitabila vehemență stupidă a potăilor exasperate
de mișcarea rotundă, inabordabilă, a roților.

Dar câinele Degringo alerga liniștit,
fără să schițeze nici un gest de enervare,
fără să latre măcar,
potrivindu-și pașii pe pașii roților mele
și privindu-mă țintă în ochi
cu aceeași privire limpede, blajină,
parcă afectuoasă…

- Pleacă! – i-am spus intrigat – fugi, du-te-acasă! -
deși era cu totul vădit
că nu putea să aibă ceea ce se numește casă.
- Du-te, dobitoc necăjit, lasă-mă-n pace!
i-am spus, amenințându-l cu mâna,
și mă gândeam, firește, că-ntotdeauna ar fi mai bine,
când e vorba de câini, ar fi mai bine,
când e vorba de orice fel de câini,
ca ei să latre, decât să tacă și să se ia după oameni,
chiar dacă oamenii își iau uneori libertatea,
cu totul nevinovată, dealtfel,
și pentru nimeni dăunătoare,
de a umbla călare pe bicicletă
sau chiar pe niște cai înaripați…
Dar câinele Degringo alerga liniștit
lângă roata mea din spate
păstrându-și strict ritmul și distanța
și privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi…

Se scurgeau kilometri
sub foșnetul mângâietor al roților, câmpuri și livezi
alergau de o parte și de alta a drumului
și gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele energice, materiale,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marșuri încrezătoare – probabil că în văzduh
ciripeau păsări, cum se-ntâmplă adesea,
și norii se-nvârteau în fantastice jocuri pe cer…

Dar câinele Degringo
alerga liniștit lângă roata din spate,
privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoși.

- Pleacă! – i-am spus, cuprins de o bruscă mânie,
căci niciodată
n-am putut suferi să se țină cineva după mine.
- Pleacă! – i-am spus cu crescândă furie,
în fața acestei nemaipomenite lipse de demnitate -
pleacă, lasă-mă-n pace, du-te dracului! -
deși știam prea bine că nu există un iad al câinilor
și că ei n-au ajuns niciodată până astăzi
la treapta gândirii metafizice
care să le îngăduie a crede în draci -
pleacă! – i-am strigat totuși scos din fire -
du-te dracului, dulău nesuferit,
voi, haimanale, potăi vagabonde, căzături,
ce tulburați sufletele oamenilor cumsecade,
voi, pribegi, scăpătați, lepădături, ce stârniți
fel de fel de conflagrații sfâșietoare
în sufletele oamenilor de treabă,
strămutându-le capitala conștiinței, de sus,
de sub frunte, tocmai jos, în stânga pieptului,
acolo unde se adună în vaste străchini filantropice,
- aberații periculoase
ale sfântului instinct de conservare -
mila, înduioșarea, sentimentalismul,
hrana voastră dulceagă, precară -
pleacă, milogule, javră, fricosule, hoțule! -
i-am mai strigat furios la culme, deși
îmi dădeam seama
că întrecusem măsura bunei-cuviințe
și că, mai ales în ce privește ultimele două ocări,
n-aveam nici cea mai mică îndreptățire
să le rostesc -
pleacă odată! i-am spus.
Și continuând să arunc după el
bolovanii vorbelor dure, grosolane,
furios afară din cale
m-am înverșunat asupra pedalelor
transmițând roților viteza propriei mele mânii…
Pedalam, îndârjit, orbit de furie,
prin dimineața însorită,
pedalam din greu, gâfâind, și-n jurul meu
nu mai vedeam, nu mai simțeam nimic
în afară de valurile mari de aer proaspăt
care mi se spărgeau în piept
și împotriva cărora luptam disperat, gâfâind,
cu gura larg deschisă,
ca într-un mare strigăt de spaimă…
Dar frică nu-mi era și, întorcând capul,
am putut să văd
ceea ce cu adâncă îngrijorare și ciudă presimțeam:
în salturi mari, atletice,
deșirându-și prelunga, scheletica alcătuire,
câinele Degringo alerga lângă roata din spate
privindu-mă necontenit cu ochii lui limpezi,
în care acum licărea parcă și o tăcută mustrare…
Piereau în goană kilometri
sub șuierul tăios al roților,
alergau copaci de-o parte și de alta,
gardurile verzi, înalte, ale pădurii,
dar eu pedalam gâfâind,
din ce în ce mai greu, mai încet,
risipind în lungul drumului, lăsând
în crengile arborilor mari fâșii vinete, gălbui,
de înverșunare și ciudă, până când, ostenit,
despovărat de freamătul nefiresc al nervilor,
am lăsat roțile în voie
să-și cheltuiască ultimele elanuri…

M-am dat jos. Lângă roata din spate,
câinele Degringo se oprise și el.
- Ce vrei? – i-am spus
rezemând bicicleta de-un pom -
ce vrei, dulău nesuferit? Și m-am apropiat
hotărât să lămuresc definitiv lucrurile.
- Ce vrei? – i-am spus,
așezându-mă pe o piatră în fața lui -
de ce nu vrei să fii un câine cumsecade,
de ce nu te duci să-ți vezi de treaba ta?
Dar era cu totul vădit
că întrebările mele sânt de prisos,
că trista vietate din fața mea
tocmai de asta ducea lipsă,
de ceea ce se cheamă o treabă, un rost…

Auzindu-mi însă glasul mai îmbunat,
câinele Degringo s-a apropiat ușor,
cu o anume pondere în mișcări,
s-a apropiat ușor, fără grabă,
fără nici un pic de sfială, privindu-mă țintă,
privindu-mă mereu cu un fel de iubire amară -
iar eu mă uitam prostește, înmărmurit,
căci nu era nimic în purtarea lui
din slugărnicia penibilă, mieroasă,
a potăilor fără căpătâi, nu era nimic
care să semene a umilință și a lingușire -
el părea să nu cunoască ori să fi uitat de mult
vechea taină patrupedă a guduratului,
părea că nu știe să se gudure și să dea din coadă -
și faptul că nu mai avea coadă,
ci un ciot urât, o retezătură,
nu putea să te-nșele, întrucât
se știe că există vietăți
care știu să dea din coadă și să se gudure
chiar fără să aibă coadă…
Dar câinele Degringo
era limpede că nu știa să se gudure -
el s-a apropiat ușor, fără teamă,
cu un fel de simplitate sinceră,
atingându-mi mâna cu botul lui uscat,
plin de crăpături, aspru, ca o gresie,
și privindu-mă neîncetat cu ochii lui umezi,
parcă afectuoși, ceea ce, vezi bine, nu se putea,
la urma urmelor, să nu mă facă să cad pradă
unei vagi bănuieli, să nu mă facă să nutresc închipuirea
că, dintr-o clipă într-alta, îl voi auzi vorbind…
Era un dulău mare, voinic, ciolănos, cu blana roșcată,
de care atârnau, ca niște medalii ale mizeriei,
plotoage mari de pâslă murdară, cu nămol și ciulini.
Mă privea mereu,
pilindu-mi ușor mâna cu botul lui aspru, cu zimți,
și-n ochii lui nu se putea citi
nici-o urmă de umilință,
nici-o urmă de frică – nu, frică nu-i era,
părea să nu-i fi fost niciodată,
părea să nu știe ce e frica de om,
și poate tocmai de aceea, privindu-l, mi se părea
că văd în ochii lui o adâncă încredințare umană
care spunea că frica nu e o zestre fatală a vieții,
care spunea că ura nu e o lege firească a vieții…

îl priveam prostit de mirare, înmărmurit,
căci desigur, acestea nu sânt lucruri
pe care să le poți citi în privirea unui câine,
când, deodată,
zării în ochii lui limpezi, strălucitori,
chipul meu, oglindit,
chipul meu, care seamănă atât de bine
cu o veche coajă de pâine neagră,
fruntea mea, plină de dungi,
ca aprinzătoarea unei cutii de chibrituri
în care n-au mai rămas prea multe bețe…
- O, ai dreptate, prietene, mă gândeam tulburat
(căci desigur nu e firesc
să-ți vezi chipul în ochii unui câine),
ai dreptate, da, și eu m-am luat cândva după oameni
și ei nu m-au alungat aproape niciodată
și am rămas lângă ei, împreună cu ei,
și nu i-am slujit cu mai puțină credință
decât vă este dat vouă, câinilor, să dovediți,
și ei nu m-au alungat
aproape niciodată dintre ei…
Ai dreptate – i-am spus, ridicându-mă -
haide, i-am spus, vino cu mine…
Și încălecând, am pornit încet către casă.

Pedalam ușor, liniștit, prin dimineața luminoasă,
se scurgeau kilometri sub foșnetul mângâietor
al roților, câmpuri și livezi alergau
de-o parte și de alta a drumului
și gardurile cântau, cântau,
sub privirile mele drepte, libere,
vechile, uitatele lor cântece puerile,
marșuri încrezătoare -
poate că în văzduh ciripeau și păsări,
cum se întâmplă adesea,
și norii se învârteau în fantastice jocuri pe cer,
dar eu cugetam la soarta câinelui Degringo,
ce alerga liniștit lângă roata din spate
privindu-mă mereu cu ochii lui umezi, afectuoși -
și mă gândeam că făcusem bine ascultând
de învățătura marelui înțelept
care-a spus că nimic nu trebuie lăsat să se piardă
din ceea ce poate fi de folos cândva – și mă gândeam
că poate făcusem rău așezându-mi viața sub povara
unei determinări neprevăzute, stingheritoare,
ce putea să-mi tulbure, să-mi altereze
nemărginita bucurie a echilibrului,
a lunecării libere, line,
în frumoasa plimbare a vieții ! …
- Îți dai seama ce faci? – mă întreba un gând -
îți iei răspunderea unei vieți,
a unei vieți!… Bagă de seamă!
Îți asumi riscuri nemaipomenite,
nu vei mai scăpa toată viața
de această potaie vagabondă,
nu vei mai scăpa niciodată, niciodată
în virtutea unei inerții ce se numește recunoștință.
Gândește-te bine ce faci, gândește-te bine -
o, voi, sentimentali, suflete de gelatină,
duioase inimi caritabile, muierești,
plopi tremurători,
voi, furnizori de proteze morale, duhuri senile
cu creierul înotând în lacrimi,
voi ce hrăniți în sufletele slabe
nevoia de ocrotire și milostenie,
răsfățul și tânjeala… Gândește-te bine ce faci ! ….

- Lasă-mă ! -
i-am răspuns gândului stăruitor ca o muscă -
dă-mi pace, știu bine ce fac, înțeleptul
avea dreptate, pleacă ! – i-am spus -
oamenii nu trăiesc ca săbiile, în teci de oțel,
fiecare-ntr-o teacă,
pleacă ! – i-am spus cuprins de furie -
du-te dracului, pacoste burgheză,
drojdie a josniciei !… – căci știam bine
că numai acolo poate fi locul unui asemenea gând.
Și continuând să arunc după el
cu bolovanii vorbelor dure, vehemente,
m-am înverșunat asupra pedalelor
transmițând roților viteza propriei mele mânii.

Pedalam îndârjit, cotropit de furie,
prin dimineața însorită,
pedalam din greu, gâfâind, și-n jurul meu
nu mai vedeam nimic, nu mai vedeam
decât blana roșcată, peticită a câinelui,
salturile lui mari, atletice,
ochii lui umezi, afectuoși,
în care strălucea limpede marea încredințare umană
care spune că mizeria nu e zestrea fatală a vieții
care spune că nepăsarea nu e legea firească a vieții…

- Lasă ! – mi-am spus, domolind alergarea -
vom vedea,
vom vedea – îmi spuneam, frământat de gânduri,
apăsat de o nouă răspundere – ah ! – mă gândeam -
dacă aș fi cioban, sau măcar vânător !
Iată – i-aș putea spune atunci – bucură-te,
acesta este rostul tău : vei intra în rândul lumii,
vei păzi oile, vei fi vânător ! …

Dar oile mele pasc liniștite,
în rânduri drepte, pe coala albă
și n-au nevoie – de-atâtea ori v-am spus-o ! -
de nici un fel de pază,
iar vânătoarea nu mi-a fost niciodată la îndemână,
niciodată, vai ! , nu m-am priceput,
în ruptul capului nu m-am priceput
la meșteșugul vânatului…
Lasă – îmi spuneam – vom vedea,
până una-alta, mă va-nsoți
în călătoriile mele de noapte:
am să-l învăț să zboare, am să-l asmut spre cer,
am să-l asmut spre stele, înaintea mea, departe,
să pipăie drumul, așa cum am văzut că fac
și ceilalți astronauți, trimițându-și câinii
înainte, ca la o mare vânătoare,
am să-l asmut asupra sălbăticiunilor fosforescente
ce mișună prin pădurile cerului -
așa cum am văzut că fac și vânătorii adevărați
prin pădurile de pe pământ -
să adulmece vânatul, să-l stârnească, mânându-l
în bătaia privirii mele libere, drepte, cutezătoare…

Da, da – i-am strigat, oprindu-mă în fața porții -
vom merge la vânătoare, haimana bătrână,
vom zbura, vom vâna împreună -
o, ce vânători strașnice o să facem ! -
și nu vom sluji aceste înalte meșteșuguri
cu mai puțină credință
decât i-a fost dat omului să dovedească
în marele lui zbor către steaua adevărului,
în marea lui vânătoare împotriva inerției și beznei,
și nu vom sluji aceste înaripate meșteșuguri
cu mai puțin devotament
decât vă este dat vouă, câinilor,
să dovediți în slujba omului…
Și bucuros de dibăcia acestui gând,
am deschis poarta,
spunându-i: – Fii binevenit în viața mea ! …

Iar vouă, oameni buni, frații mei,
care veți zâmbi poate citind
această poveste sentimentală,
la fel vă spun și vouă, ca întotdeauna :
fiți bineveniți în inima mea ! Acum însă,
alături de această obișnuită vorbă de întâmpinare,
trebuie să vă mai spun ceva,
un lucru însemnat, așa cum v-aș povățui,
să nu puneți mâna pe soba încinsă :
fiți cu băgare de seamă, aveți grijă,
când veți întinde mâna să deschideți ușa casei mele,
când veți întinde mâna s-o strângeți pe-a mea,
potrivit vechiului obicei al oamenilor,
fiți cu băgare de seamă ca mâna voastră
întinsă, mișcarea mâinii voastre
să n-aibă nici o umbră de asemănare cu vechiul gest
al unei mâini ce se ridică spre a lovi…
Căci câinele Degringo
se află acum, credincios, nedespărțit,
lângă ușa mea, poate chiar undeva în mine…

Firește, aș fi putut să nu vă spun acest lucru
de pe acum, să nu vă silesc să-l țineți minte
până când vă va fi, poate, de folos – dar voi știți,
de multă vreme știți că nu mă pricep să mint
și din această pricină n-am să pot scrie niciodată
pe poarta inimii mele : “Nu intrați, câine rău !” …



* Aventuri lirice(1963).