Lună de iarnă ce din rodie
prin geamurile casei te strecori lentă
pe visele mele repezi, de hoț
mereu urmărit și mereu de plecare.
Ca un voal de lacrimi te tulbură
Și în curând ceasul va suna...
Departe,
dincolo de țărmurile noastre, dincolo de firavele
anotimpuri ce cu mișcarea mareelor
obositoare de moarte ne slăvesc
și apoi ne umilesc, vei străluci fericită
tu, însemn de aur la ultimul han
lumină deasupra altarului incoruptibil
a cărei licărire una câte una
chipurile în cerc voi revedea că un vârtej
gol și nemilos mă va șterge.