Lumea e gri, totul e mizerie,
tristețea lipsei luxului distrus
omoară orice urmă de umanitate...

În locuințele dărăpănate
încă se mai găsesc urme de viață,
familii unite, nefericite...

Tata doarme pe un pat tare,
având arcurile saltelei ieșite,
înțepându-l în spate
într-o cameră distrusă.
Mama nu e pe nicăieri...
Camera mea este goală,
doar o saltea pe jos domnește
peste goliciune, și mă cheamă...
La somnul veșnic..

Refuz și spre familie pornesc,
spre iubirea mea pornesc
căci dacă aceasta este ultima clipă a Pamântului
vreau să mor împăcat,
vreau să mor nu singur
ci de mână cu ea.

La fereastra spartă
a apartamentului unchiului meu
mă opresc...
Înăuntru e tristețe,
negreală, praf, ceață...
Slăbănogul mă salută
în timp ce își plange de milă,
în ochi se vede regretul față de lipsa soției sale
față de lipsa fiicei sale...

Pământul e trist, e întunecat, e rece...

Deodată se-nroșește totul.

O bilă de foc e-n creștere pe cerul gri,
și crește și crește, frumusețea naturală...
Un șarpe de foc dorește Pamântul..
Și lovește...

Totul devine alb iar sunetul e numai vâjâială...

Orbire. Surzire. Apocalipsă...

Trezire...

Ce caut aici? E trenul morții?
Mă uit în jur și-mi văd iubita,
tata e cu mine, vărul e cu mine.
Nu sunt singur...
Ies din compartiment, trenul e plin.
Afară se vede un vortex spațial.
Traversăm spațiul?
Gaură de vierme?

Pășesc în căutarea cunoscuților...

În jur oameni plângând,
copii jucând,
necunoscuți...

Întâlnesc persoane din trecutul demonic
persoanele demonice, persoane rele cu mine...
Își cer iertare... finala spovedire...

În căutare, tristețe peste tot,
nedumerire, frică, vieți rupte,
planuri sfâșiate, familii destrămate,
iubiri despărțite...

Niciun prieten nu e-n jur.

În cabina-mi iar adorm
cu capul plin de întrebări...

Mă trezesc...

Totul e negru, e noapte afară,
pământul e ars, e umed pe jos.
Pe cer domnesc trei astre ciudate,
trei luni în formă de galaxii-spirale.
În plus sunt trei sori,
trei sori mai mici.
Ochelarii îmi confirmă ceea ce sunt formele
dar nu mi se pot spune numele...
Unde sunt? Sunt singur aici?
O altă planetă?
Colegii de cabină sunt în spatele meu.

Observ o gură de peșteră
în timp ce-o furtuna ne urmărește,
repede spre noi pășește,
un potop de apă explozivă
spre noi repede gonește...

În gura peșterii sărim...

Ciudată cameră găsim...
Umedă, mucegăită,
o cameră de lilieci pare,
o cameră de demon pare.

Ieșind din cameră ovserv
o multitudine de astfel de camere
locuite de cei din tren...
Un hotel subteran?
Deasupra furtuna se aude:
apă izbindu-se,
explozii pământul penetrând...
Un cutremur general gonește prin hotel...
Un cutremur general se unește cu cel interior...
Cu cel din sufletele noastre...

Colindând această lume
natura umană nu lipsește:
un bar umed și pământos
adună triștii la concert,
adună triștii la băut;
un bazzar plin de nimicuri
adună triștii la nevoie,
adună triștii la cumpărat;

Acest loc capătă precum Pământul
începutul sfârșitului: materialismul...