Pustnicul

Crestele se terminau în margini de

cunoaștere de timp. Nu erau poteci nici

punți de trecut. Torenții se năpusteau

flămânzi, pădurile de mult cântau

prohodul.



Acolo, însă, spre nori de miazănoapte

stătea bătrânul preot Ana, așa îi spuse

Cel creștin, Întâiul.

Palatul lui era o chilie din bârne de cedru.

La el drumul nu ajungea pe jos și nici

prin aer. Drumul era reținut în

bornele de piatră de altar divin.



Pe lângă creastă se bănuia a fi un

aprig gol, unde muriseră cei care

bodogăneau cuvinte false din slujbe

simple, fără miez.



Ana era preot. La tinerețe deținut

apoi tâlhar de drumul mare. Amant deplin,

băutor de vinuri. Temerar destin. Găsise

polii. Uitase-n porturi iubite neștiute,

jucase cărți, ucisese în duel. Mai blestemase

și de sfinți prin desele duminici.



Ana era ales model să aducă creștinismul

celor care punțile puneau la loc și

cărare cu semne știau a făuri.

Îngerii opreau din drumul lor prin ceruri,

la el, pentru o liniște de-o oră.

Lupii de lângă al său palat dormeau

cu ciutele în grajd. Iar brazii, toți cei trei

ca-n Biblii, aveau mereu lumină de Crăciun.

Și Dumnezeu, sătul de atâtea rugăciuni

prea goale și ortografic scrise analfabet,

mai poposea la Ana, în poiană,

și mai jucau și-un tabinet.



Preotul prăjise castane din cele bune

și o pisică mângâia încet. Era spre ora de amiază

trecută. De ani o sută 33, nu mai venise nimeni

la palat.